După 11 ani de activitate pastorală în România, Pr. Javier Quesada a primit o nouă misiune din partea Prelaturii Opus Dei și luni, 27 iulie 2020, s-a întors la Barcelona, în Spania. Înainte de a se întoarce în țara natală, părintele i-a acordat un interviu Cristinei Grigore, pentru Biroul de presă al Arhidiecezei Romano-Catolice de București. Pr. Javier vorbește, în acest dialog, despre activitatea sa și a Prelaturii în România, și relatează cu deschidere și umor experiențe și amintiri, povestește cum a învățat limba română și ce îi place din gastronomia românească etc.

 

Pr. Javier Quesada

V-ați întors de curând din Moldova, unde ați fost în pelerinaj.
A fost o mare bucurie și, în același timp, o suferință, pentru că am parcurs Cammino de Santiago din Județul Bacău.

Am văzut însă că dumneavoastră v-ați întors pe 10 iulie, iar ceilalți au mers mai departe.
Am avut de celebrat un Botez în Comunitatea spaniolă.

Am crezut că v-ați întors pentru ziua de naștere.
Nu. Asta a fost luni [13 iulie – n. red.]. A fost o aniversare rotundă [50 de ani – n. red.] și am sărbătorit-o luni. Dar m-am întors la București pentru Botez, însă i-am mulțumit Domnului că a trebuit să vin mai devreme, pentru că eram deja terminat: aveam răni la picioare și arsuri. Ceilalți au mai continuat pelerinajul, 15 km, dar drumul a fost greu, pentru că era foarte cald şi au mers pe asfalt. Trebuie căutate alte trasee, la umbră, pe cărări de pământ, pentru că atunci când mergi pe asfalt e prea obositor.

Acum ați stabilit traseul?
Da. Doar că acum îl trasăm mai amănunțit. E o primă versiune.

Deci testați traseul înainte.
Da, numai că acum trebuie să rectificăm. Dar, în mare parte, traseul este stabilit.

 „Vestea plecării din România a fost o veste proastă, ca să zic așa, pentru că eu mă simt, practic, român…”.

Dar vestea plecării din România când ați aflat-o?
A fost recent: acum câteva săptămâni. Și a fost o veste proastă, ca să zic așa, pentru că eu mă simt, practic, român, dar, în același timp, și o mare bucurie, pentru că în Spania acum pandemia se agravează și chemarea mea în țară a fost un fel de chemare la ajutor. În acest sens, a fost o bucurie, pe lângă faptul că voi fi aproape de familie.

Mai trăiesc părinții dumneavoastră?
Mama, care va face în curând 80 de ani. Și mai am un frate preot.

Este și el în  Prelatură sau e diecezan?
Este în Prelatură, dar e acasă, la mama. Pentru că sunt mai multe feluri de preoți în Prelatură: unii stau la ei acasă, alții stau la Centre. Eu sunt dintre cei care stau la Centre, iar el stă la casa lui, cu mama.

Și celebrează în parohia din zonă?
Sigur că ajută foarte mult în parohia respectivă, dar are o numire din partea Prelaturii și este și Capelanul unei școli.

Am văzut în biografia dumneavoastră că înainte de a intra în Prelatură ați studiat farmacie.
Eu sunt farmacist, ca formare. Tatăl meu era infirmier, și mi-a plăcut domeniul medical, dar am ales farmacia pentru că ești mai aproape de oameni la farmacie, decât la spital, e un ambient mai prietenos. În Prelatură, de obicei, preoții fac înainte studii universitare, fac o experiență în câmpul muncii și mai apoi urmează studii de teologie și sunt sfințiți preoți. Adică suntem hirotoniți târziu [râde].

Anul acesta ați împlinit 14 ani de preoție.
Da. A fost frumos, dar sunt încă la început: 14 ani sunt aproape nimic.

Studiile de teologie le-ați făcut la Roma.
La Universitatea Santa Croce, condusă de Prelatură. Și a fost o perioadă îndelungată pentru că am făcut studii de licență, master și doctorat.

Și tot la Roma ați fost sfințit preot.
Da, m-a sfințit Prelatul precedent al Prelaturii; se numește Javier, ca și mine [Javier Echevarría Rodríguez – n. red.]. Apoi m-am întors în Peninsula Iberică, la Barcelona, unde am stat trei ani, iar apoi am venit aici, în România.

Era prima misiune a dumneavoastră în străinătate.
Prima a fost în Italia și a durat mai mult timp, doar că nu am fost preot.

Și cum vi s-a părut limba română?
Limba română este o limbă minunată, într-adevăr, pentru că este un amestec de limbă latină cu limbi slave etc. Dar în același timp este o limbă pe care am putut să o învăț cu plăcere: nu m-am simțit blocat, a fost ceva încurajator.

V-a ajutat și faptul că știați italiană?
Da, și catalana. Eu vorbesc și catalana. Adică vorbeam bine și sper că limba română nu mi-a șters catalana din creier. [râde] Acum, că mă întorc în Spania, sper să mi-o amintesc. În ce privește limbile străine, nu mă împac prea bine cu limba engleză sau germană, de exemplu, în schimb sunt familiar cu limbile latine: franceza, italiana, româna, catalana.

Nu știu dacă e o informație falsă, dar am auzit că dumneavoastră l-ați fi ajutat pe Nunțiu să învețe limba română.
Nu, nu l-am ajutat eu, ci un alt preot din Prelatură: Pr. Manuel.

Dar dumneavoastră cum ați cunoscut Prelatura?
Prin intermediul unui unchi, din partea mamei mele. Era cultivator. În orașul meu natal [Jaén, în sudul Spaniei – n. red.] sunt milioane de măslini, e „țara măslinilor”: munți și dealuri cultivate în proporție de 90% cu măslini. El a cultivat măslini toată viața și a cunoscut Prelatura prin intermediul preotului din parohie, care le-a vorbit despre Opera lui Josemaría Escrivá de Balaguer. A fost ceva interesant, pentru că preoții diecezani nu pot aparține Prelaturii, aceasta fiind în sine o structură ierarhică, cu jurisdicție asupra propriilor preoți. Dar preoții diecezani pot primi de la Prelatură un ajutor spiritual, o îndrumare pentru viața lor spirituală. Iar acest preot din parohie era în legătură cu Prelatura, în sensul îndrumării spirituale, și le-a vorbit credincioșilor despre Operă. Astfel, unchiul meu a aflat că poți avea o viață spirituală mai intensă, poți primi îndrumare spirituală prin Prelatură și să-ți continui viața, munca acolo unde te afli. După câțiva zeci de ani m-am născut eu, iar când am mai crescut am mers în vacanță la unchiul și am aflat despre Opus Dei. Mai apoi am participat la un Club pentru tineri, unde am și cunoscut Prelatura, iar când am terminat liceul am cerut să fac și eu parte din Opus Dei. Am mers mai departe la facultate, nu am schimbat nimic din viața mea: era doar ceva cu caracter spiritual.

Mai aveți și alți frați, surori?
Da, suntem patru frați: cel mai mare e preot, apoi alți doi căsătoriți – patru băieți. Întâi a intrat fratele meu în Prelatură. Eu am mers la seminar mult mai târziu, la Roma: mai întâi am terminat facultatea, am lucrat la farmacie, la o școală, am făcut și serviciul militar în Africa, la Ceuta, un oraș autonom din nordul Africii.

Și la ce armă ați făcut armata?
Eram la logistică. Fiind farmacist, am lucrat în armată ca infirmier: exista și unitate farmaceutică, dar nu mai era post disponibil și m-au repartizat la infirmerie. Era de muncă, pentru că erau mii de soldați, dar erau probleme medicale obișnuite. Însă a fost frumos faptul că am intrat în legătură cu multe persoane diferite din întreaga Spanie și am legat o prietenie frumoasă. Unul dintre soldați a devenit preot mai târziu: acolo a făcut pregătire pentru Mir – am ajutat și eu un pic –, iar mai târziu a decis să devină preot. Acum e preot diecezan în Dieceza de Toledo. Apoi, ceilalți, erau majoritatea persoane fără studii şi pentru prima oară departe de casă, aşa încât erau deschişi să discute şi ne-am apropiat; apoi erau interesaţi de vaccinuri, iar eu eram farmacist şi le puteam da informaţii.

Dar, la vremea aceea, aveaţi în gând să deveniţi preot?
În Prelatură, pentru cei care trăiesc un celibat apostolic laic există această deschidere, dar până când nu se concretizează chemarea şi până când nu te conduce viaţa până acolo, degeaba vrei tu. Apoi Prelatul e cel care te cheamă şi te întreabă dacă vrei să mergi la seminar. Dar, am avut această predispoziţie pentru preoţie. În Prelatură, majoritatea sunt laici: avem doar 2 mii de preoţi şi circa 100 de mii de laici, căsătoriţi. Iar Prelatura nu te schimbă din parohie, nu te mută cu familia, îţi oferă doar un sprijin pentru a-l urma mai îndeaproape pe Cristos, să te rogi în fiecare zi mai mult, să participi la Liturghie zilnic, să fii un mai bun tată de familie, să fii mai bună acasă, cu copiii etc.

Şi cum aţi primit vestea numirii pentru România, acum 11 ani?
Asta a fost, într-adevăr, o surpriză foarte mare, pentru că nu m-am gândit niciodată la România. Sigur, ştiam de Hagi – era pe vremea mea la Barça –, dar nu mi-am imaginat că voi ajunge aici. Acum 11 ani erau deja, mai ales la Bucureşti, mai mulţi membri ai Prelaturii, veniţi ca să lucreze, pentru că în 2006 a fost un boom economic şi au început să se dezvolte multe activităţi economice. Ei au început să organizeze diferite activităţi, întâlniri cu prietenii etc., şi s-a decis deschiderea unui Centru aici: atunci s-au căutat laici şi preoţi, şi am fost întrebat şi eu, pentru că nu eşti forţat, eşti liber să decizi.

Dar nu aveţi ascultare faţă de Prelat sau alt superior?
Ba da, dar în lucruri obişnuite, când e vorba de un nou loc în apropiere; însă dacă trebuie să schimbi ţara, eşti întrebat dacă eşti de acord. Când m-a întrebat episcopul am spus că sunt de acord şi am început să învăţ limba română la Barcelona cu o româncă.  În Spania sunt mulţi români şi erau uimiţi: dar ce faci în România, nu merge nimeni acolo. Dar a fost o surpriză plăcută când am cunoscut România aşa cum este, pentru că, în primul rând, credinţa pe care am găsit-o este ceva minunat.

„…a fost o surpriză plăcută când am cunoscut România aşa cum este, pentru că, în primul rând, credinţa pe care am găsit-o este ceva minunat”.

Asta v-a impresionat prima dată?
M-au impresionat multe lucruri: de ex. maidanezii de la Bucureşti. Când am ajuns era noapte, iar la Băneasa, când am ajuns, mi s-a părut a fi o autogară, şi m-am speriat pentru că era plin de maidanezi; apoi, era foarte multă lume pe stradă, pentru că era caniculă… Era o atmosferă ciudată, dar în acelaşi timp era linişte. În Spania e o problemă siguranţa pe stradă, sunt drogaţi, persoane violente etc., aici, nu, toată lumea era pașnică, era liniște, nici maidanezii nu făceau nimic, doar se uitau. De atunci, m-am obișnuit încetul cu încetul, inclusiv cu limba, cu mâncarea.

Apropo de mâncare: ce fel românesc de mâncare vă place mai mult?
Nu știu ce să spun, nu e că îmi place ceva mai mult… Apreciez sarmalele, dar nu e un fel de mâncare preferat. Poate că ceea ce îmi place mai mult sunt dulciurile – cozonacul, plăcinta, și deși nu sunt alcoolic deloc, am apreciat și palinca, vinul. Îmi place ciorba; cred că este un fel de mâncare sănătos.

Revenind la începutul misiunii dumneavoastră aici, deși, așa cum ați spus, erau deja în București membri ai Prelaturii, totuși, chiar cu mult înainte, în România era deja cunoscut fondatorul Opus Dei. Erau traduse „Forja”, „Drum” etc.
A fost ceva foarte interesant această răspândire a mesajului lui, deși acest mesaj nu are ceva deosebit în sine, pentru că e pur și simplu o chemare la sfințenie. Mesajul Operei s-a răspândit foarte mult prin scrierile lui Josemaria Escriva, care a scris mult, dar a publicat foarte puţin, iar aceste texte au fost traduse în timpul comunismului şi nu ştiu cum au ajuns aici, dar au avut un succes extraordinar. La seminarul din Iaşi mulţi preoţi au citit „Drum”, această carte despre viaţa creştină, „Forja”, Brazda”, tradusă de Marina Fara.  Era un timp în care nu prea existau cărţi religioase, iar aceste texte s-au răspândit foarte mult, ca o apă pe timp de secetă. Apoi am venit noi, și s-au întrebat toți: cine sunt aceștia? Pentru că Prelatura e ceva nou: nu e o congregație, nu e o mișcare eclezială, are și preoți, dar mai ales laici, și nu e ceva de tip corporativ, ci ceva mai deschis, obişnuit. Dar are activitate apostolică, la nivel personal, în familie, la locul de muncă etc., şi asta merge foarte bine, doar că încet-încet.

Tocmai, sunteţi de 11 ani în România. Şi mă refer nu numai la dumneavoastră, ci şi la Prelatură. Şi totuşi aţi rămas numai în Bucureşti, nu aţi deschis centre şi în alte părţi ale ţării.
Activitatea noastră merge, într-adevăr bine, doar că noi am făcut un efort uriaş pentru a deschide aceste două Centre la București: avem un Cămin pentru studente – Campusul universitar Timona -, şi un Cămin pentru studenţi – Campusul universitar Stejarul. Mergem şi în alte oraşe, de ex. la Târgovişte, ajutăm preoţii în parohiile din Bucureşti şi din apropiere, mergem şi la Bacău pentru reculegeri cu laicii, dar sunt activităţi sporadice. Acum trebuie să dezvoltăm ceea ce am început.

În afara acestor cămine studențești, ce altă activitate mai desfășurați la București?
Eu am lucrat și în comunitatea catolică de limbă spaniolă, pentru a ajuta Arhidieceza: Pr. Cristinel Țâmpu nu mai putea, iar Arhiepiscopul Ioan Robu ne-a cerut să-l înlocuim pe Pr. Cristinel și m-a numit pe mine capelan. În plus, Prelatura îi ajută foarte mult pe preoții din Arhidieceză, iar acest lucru nu prea este vizibil: scurte reculegeri sau scurte întâlniri de însoțire spirituală. Apoi fiecare membru face apostolat acolo unde este, la locul de muncă, în familie.

Sunt și români, printre membrii Prelaturii, sau numai străini?
Sunt și români.

Pr. Javier împreună cu studenții la Campusul studențesc Stejarul (Foto: fb.com/campusstejarul)

În căminele dumneavoastră studențești tinerii au un program aparte, nu?
Studenții sunt din alte orașe, majoritatea sunt ortodocși, iar noi le oferim și un program cultural, spiritual, un sprijin pentru studiu – au un mentor –, apoi este o atmosferă frumoasă, liniștită, dar este și libertate.

Dar care este diferența dintre un cămin al dumneavoastră și un alt cămin studențesc?
Este spiritul creștin, ocazia de a practica virtuți creștine, de a oferi mesajul creștin, prin meditația săptămânală, Sf. Liturghie zilnică, prin exemplu personal, prin prezența Preasfântului Sacrament din Capelă. E o atmosferă de familie, de încredere, de colaborare, solidaritate.

Ați avut tineri care, de exemplu, erau străini de cele religioase și care, locuind la căminul dumneavoastră s-au apropiat de Dumnezeu?
Da, unii mai mult, alții mai puțin; oricum, prin exemplul celor de lângă ei se schimbă.

Și, experiența cu comunitatea spaniolă, cum a fost?
A fost ceva foarte frumos, pentru că fiind spaniol am putut să împărtășesc multe lucruri cu membrii comunității. Eu m-am obișnuit cu limba română, dar faptul că puteam vorbi limba spaniolă era ca și cum mă întorceam puțin în Spania. Și așa e și pentru cei care participă la comunitate, și care provin de circa 20 de țări din Europa, America Latină, Statele Unite etc. Pentru ei, comunitatea e o ocazie de a se regăsi în afara țării lor și acum face parte din viața lor de aici. Unii se îndepărtaseră de Biserică, dar această ocazie de a se întâlni cu alții de aceeași limbă, din aceeași țară, i-a apropiat nu doar între ei, dar și de Biserică, de Dumnezeu.

Pr. Javier si copiii la Prima Sf. Împărtășanie, 2017 (Foto: fb.com/capellaniabucarest)

Am observat că în fiecare an aveți Prima Sfântă Împărtășanie în comunitate.
Mulți au copii, și i-au adus la pregătire pentru Prima Împărtășanie. Dar sunt și adulți care au primit Mirul. S-au căsătorit mulți, pentru că erau căsătoriți doar civil. Tot mai mulți vin la Sf. Liturghie în fiecare duminică.

Deci, legătura cu rădăcinile lor, nevoia lor de a socializa cu alte persoane care vorbesc aceeaşi limbă i-a adus mai aproape de Dumnezeu?
Da. Mulţi au venit pentru că am făcut Paella: e un fel de mâncare spaniolă şi avem mai mulţi spanioli aici care fac o Paella foarte bună. Şi când am făcut Paella au venit mulţi spanioli. La fel cu argentinienii: am făcut Asado, un fel de grătar, şi au venit mulţi argentinieni. Aproape niciunul nu venea la biserică, dar ne-am întâlnit acolo, am intrat în vorbă. „Cine eşti? Ce faci?” „Sunt preot.” Apoi venezuelenii au făcut Arepa, au gătit și mexicanii.

(Foto: fb.com/capellaniabucarest)

Aceste întâlniri le faceți de obicei la Mănăstirea carmelitanilor de la Snagov.
Am fost în mai multe locuri, dar acolo ne-am simțit mereu bine și ne-am întors de multe ori. Am folosit aceste întâlniri și pentru acțiuni de caritate, pentru că aceste persoane sunt foarte înclinate spre caritate. La început, în comunitate nu aveam tineri, dar când am mers să ajutăm copiii de la Periș, am pornit cu activități de voluntariat. Erau 65 de copii la Periş, şi la început am mers cu o tânără argentiniană, studentă la medicină, şi cu un italian, tot student la medicină. Ei au adus colegi de la medicină – ortodocşi, musulmani etc. – şi mergeau zeci de studenţi în voluntariat: ei s-au simţit foarte bine, iar copiii erau, bineînţeles, foarte mulţumiţi. Asta a fost foarte frumos. Apoi, am organizat concerte, cu un argentinian care cântă la chitară, şi care a ţinut multe concerte de caritate. Am ajutat nu numai la Periş, ci şi pe fraţii marişti, fraţii misionari ai carităţii, de la Chitila, iar aceste activităţi ne-au unit foarte mult.

Pr. Javier și voluntarii, la Centrul pentru copii de la Periș (Foto: fb.com/capellaniabucarest)

Dar Asociaţia Cammino cum aţi ajuns să o înfiinţaţi?
Asociaţia Cammino a fost o altă minune căzută din cer. Eu făcusem Cammino de Santiago pornind din România, dar am fost la Santiago cu mult timp înainte, când eram student la farmacie: la Ziua Mondială a Tineretului din 1989, cu Ioan Paul al II-lea – o experienţă incredibilă, pentru că erau persoane din toată lumea. Atunci a început să se marcheze drumul cu săgeţi galbene, să se vorbească mai mult despre Cammino de Santiago; a fost un elan istoric. Dar era atât de multă lume, încât atunci am rămas în Piaţă şi nu am reuşit să intru în Catedrală, şi am rămas cu această dorinţă de a intra în Catedrală şi de a-l îmbrăţişa pe Sfântul Iacob, acea statuie care e îmbrăţişată de toţi pelerinii. Am venit în România, şi mă tot gândeam să merg la Santiago. Am vorbit cu câţiva preoţi şi am mers, pe drumul din Spania, mai întâi cu Pr. Marian Blaj şi Pr. Petru Tamaş, iar trei ani mai târziu cu Pr. Marian Blaj şi Pr. Gabriel Popa. A fost o experienţă de neuitat, foarte frumoasă, şi cu roade spirituale personale, ca un fel de reculegere. Apoi am vorbit cu un profesor de literatură, de la Santiago, membru al Prelaturii, care este unul dintre pionierii actualului Cammino de Santiago şi care a participat la marcarea drumului din Spania, prin anii ’80. El avea experienţă şi mi-a spus: Puteţi face ceva în România, un grup, creaţi un blog şi veţi vedea că se va aduna lumea; înfiinţaţi o asociaţie. M-am întors în România şi am văzut că, într-adevăr, erau multe persoane care făcuseră Cammino şi îşi doreau să-l promoveze şi aici. M-am interesat şi acum circa 4 ani am înfiinţat Asociaţia împreună cu alţi prieteni pelerini ortodocşi: un vecin de-al meu, profesor de geografie, care a făcut de vreo 15 ori Cammino de Santiago, soţia lui, o altă pelerină şi alţi prieteni şi chiar aşa am numit-o: „Prietenii Cammino de Santiago”. După un an de zile am organizat o conferinţă culturală la Institutul Cervantes, a început să vină mai multă lume, s-a lansat ideea de a semnaliza şi Cammino în ţară, am făcut un studiu istoric şi am găsit multe elemente istorice autentice, legate de Sfântul Iacob şi Cammino. Am trasat un prim drum, de la Iaşi la Braşov, prin Bacău, şi am semnalizat deja 60 de km. Pentru mine a fost o experienţă interesantă, pentru că în Moldova am văzut sute de persoane la Liturghie, chiar la 7 dimineaţa, seara sute de copii. Iar peisajul este, într-adevăr, minunat: merită!

Pr. Marian Blaj, Pr. Gabriel Popa și Pr. Javier Quesada la Santiago de Compostela (Foto: fb.com/javier.quesada.bucarest)

Prima bornă, la Iași (Foto: javier.quesada.bucarest)

Prima bornă aţi pus-o anul trecut.
Prima bornă a fost amplasată la Iaşi. Profitând de vizita Papei, am scris Nunţiaturii, iar Nunţiul a cerut Sfântului Scaun să fie inclusă în program binecuvântarea acestei borne de către Papa Francisc. Sfântul Scauna acceptat, iar eu am fost martor la acest eveniment, chiar dacă eram la o distanţă de 10 m: când a ieşit Papa din Catedrală, PS Petru Gherghel i-a amintit, şi a binecuvântat-o, împreună cu statuia Mântuitorului care este amplasată temporar acolo. Aceasta era prima bornă, cu kilometrul 4500 până la Santiago de Compostela. Acum avem acorduri cu Consiliul Judeţean Iaşi, Consiliul Judeţean Neamţ, Consiliul Judeţean Bacău pentru a semnaliza tot traseul, pentru a pune panouri: ne-au sprijinit şi ne-au finanţat un pic; avem şi primul albergue, la Câmpulung, şi am primit sprijin şi din partea Regiunii Galicia, din Spania.

Cu ce gând vă întoarceţi în Spania, după experiența în România?
Cu gânduri frumoase și cu bucurie. M-a îmbogățit credința românilor, respectul pentru natură, liniștea de aici: e altfel de viață. Și nu mă gândesc că plec pentru totdeauna: sper să mă mai întorc.

Aveți mulți prieteni aici, nu?
Da, am legat multe prietenii frumoase, intense. Mai ales prin intermediul Asociației am cunoscut multe persoane, apoi și în Comunitatea spaniolă, sau persoane cunoscute prin intermediul preoților: am legat prietenii foarte frumoase.

Felicitări pentru limba română!
[râde] Mulțumesc mult.

Și vă mulțumesc pentru acest dialog.
Cu plăcere.

Pr. Javier Quesada și IPS Aurel Percă, după administrarea Sfântului Mir în comunitatea spaniolă, 31.05.2020 (Foto: fb.com/capellaniabucarest)