În editorialul numărului din decembrie al revistei Actualitatea creștină a Arhidiecezei Romano-Catolice de București, PS Cornel Damian, Episcop auxiliar al Arhidiecezei, oferă o reflecție asupra Adventului – un timp de așteptare în credință, cu bucurie și speranță -, parcurgând textele sacre pe care Liturgia ni le propune în cele patru duminici care ne despart de sărbătoarea Nașterii Domnului.

 

Visul lui Iosif, Vizita la Elisabeta, Călătoria spre Bethleem; Mozaic (sec. XIV), Muzeul Chora, churchofchora.com

Adventul, o așteptare în credință,
cu bucurie și speranță

Anul civil începe la 1 ianuarie, dar Liturgia urmează un alt calendar și începe în prima duminică din Advent. Este logic, de altfel, ca evenimentele din viața unei persoane să fie prezentate începând cu ziua de naștere.

Sărbătoarea Nașterii Domnului, Crăciunul, a intrat în calendarul creștin relativ târziu, în jurul anului 354, fiind fixată pentru ziua de 25 decembrie. De fapt, nu cunoaștem nici ziua, nici anul exact al nașterii lui Cristos, și nu există niciun document în care aceasta să fie înregistrată, de aceea alegerea zilei de 25 decembrie se explică prin faptul că la acea dată la Roma se celebra, în lumea păgână, sărbătoarea solstițiului de iarnă. Această sărbătoare plină de bucurie pentru că soarele începea să strălucească (sol invictus) a fost împrumutată de creștini, care și-au spus: Cristos este soarele care luminează „pe cei care zac în întuneric și în umbra morții” (Lc 1,79).

În calendarul liturgic romano-catolic, sărbătoarea Nașterii Domnului este precedată de Timpul Adventului. Cu acest cuvânt, advent, păgânii indicau venirea zeului lor în mijlocul poporului sau venirea regelui, iar creștinii au aplicat aceste semnificații la venirea lui Cristos Mântuitorul. Adventul are astăzi o semnificație profundă de așteptare vigilentă, iar  fiecare dintre noi este chemat să primească și să fructifice această oportunitate pe care ne-o oferă Biserica. Să trăim în așteptare și să învățăm să așteptăm: iată o invitație importantă, într-o cultură ca a noastră, dominată de grabă, de lipsă de timp, uneori de o programare excesivă a vieții.

Această așteptare a noastră, plină de credință, ne îndreaptă privirea în direcția potrivită, iar cel care așteaptă cu răbdare va simți prezența Domnului: credința se întărește, întâmplările cotidiene capătă o semnificație nouă, Cristos ne pare mai puțin îndepărtat, devine mai familiar. Iar bucuria așteptării ne ajută să pregustăm bucuria întâlnirii, care va fi deplină, definitivă, sigură și stabilă.

Căci, într-adevăr, Adventul ne propune un drum de pregătire în ceea ce privește un aspect esențial al vieții noastre de credință: întâlnirea cu Cristos. Astfel, în această perioadă nu ne pregătim doar pentru Crăciun, ci suntem invitați să trăim în așteptarea întoarcerii glorioase a Domnului.

Pe ce se bazează această așteptare a noastră la care ne cheamă Adventul? Răspunsul îl găsim în textele Sfintei Scripturi propuse pentru această perioadă.

Prima duminică din Advent aduce în atenția noastră speranța. Unui popor care încă suferă din cauza exilului plin de greutăți, Dumnezeu îi promite că va împlini făgăduințele Sale și că va face „să răsară pentru David o odraslă dreaptă; el va face judecată și dreptate în țară” (Ier 33,15). Evanghelistul Luca vorbește despre semne teribile, despre un timp de suferință: „vor fi semne în soare, în lună și în stele… oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază, în așteptarea celor care vor veni în lume” (Lc 21,25-26).

În aceste circumstanțe, Isus ne invită să nu ne înspăimântăm: „Când vor începe să se întâmple acestea, întăriți-vă și ridicați-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră” (Lc 21,28). Este vorba deci de evenimente care vor însoți o eliberare: creștinul nu trăiește legat de bunurile pământești, ci în libertatea iubirii lui Cristos. Iar la această iubire a Domnului răspundem cu iubirea și fidelitatea noastră. Creștinul care este încrezător și plin de speranță în împlinirea promisiunilor Domnului este omul care umple timpul, timpul său, cu alegeri care nu suportă lâncezeala și cu rugăciunea care-i purifică sentimentele şi-i luminează sensul fiecărei zile.

A doua duminică din Advent ne aminteşte că această perioadă este un timp de convertire, un timp de pregătire pentru întâlnirea cu Cristos. Autenticitatea acestui drum de convertire presupune sinceritatea noastră în faţa lui Dumnezeu, să acceptăm să ne prezentăm înaintea Lui aşa cum suntem, fără „masca” prin care ne ascundem slăbiciunile și „rănile” care ne marchează viața. „Dezbracă, Ierusalim, haina plânsului tău și a oprimării tale – ne spune și nouă profetul – și îmbracă frumusețea gloriei care vine de la Dumnezeu pentru totdeauna” (Baruh 5,1). Este promisiunea lui Dumnezeu care ne invită să ne ridicăm din mizeriile noastre și să pornim din nou la drum împreună cu El.

În această duminică ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu care i-a vorbit lui Ioan Botezătorul. El este credibil, deoarece cuvintele sale au sens, pentru că înainte de a predica, de a vesti, el a primit și a trăit Cuvântul lui Dumnezeu. Același Cuvânt de care Domnul nu privează pe nimeni: „Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui” (Lc 3,4). Acesta este mesajul pe care Botezătorul ni-l transmite și nouă astăzi, și care, în realitate, este o chemare, o invitație de a pregăti „calea Domnului” prin efort și convertire autentică.

A treia duminică din Advent ne pune în fața unui contrast doar aparent între invitația la bucurie din primele două lecturi și cererea lui Ioan Botezătorul de a umple de conținut alegerile noastre concrete în timp ce mergem în întâmpinarea Domnului. Cine îl întâlnește pe Cristos, îl întâlnește pe Cel care dă un sens nou propriei existențe. Profetul Sofonia i se adresează celui care simte necesitatea de a recupera sensul vieții sale: „Bucură-te… Strigă de veselie… Veselește-te și jubilează din toată inima” (Sof 3,14), iar Sfântul Paul ne invită: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4). Este o bucurie pe care suntem invitați nu numai să o trăim, ci și să o „dobândim”. Și în aceasta constă diferența dintre „pretinsa” bucurie propusă adesea de lume și adevărata bucurie „dobândită” prin alegeri zilnice, care adesea pot fi dificile, provocatoare.

Pentru a primi invitația profetului Sofonia și a Sfântului Paul trebuie și noi să ne întrebăm asemenea celor care l-au ascultat pe Ioan Botezătorul: „Ce trebuie să facem?” (Lc 3,10). Cine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu cu sinceritate și cu disponibilitatea convertirii nu poate să nu se întrebe: și acum, după ce am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, ce trebuie să fac? Realitatea vieții de zi cu zi va fi cea care ne va sugera răspunsul. Iar un lucru este sigur: nimeni nu este dispensat de la a-și pune această întrebare. Este primul pas spre o convertire autentică.

A patra duminică din Advent ne apropie de sărbătoarea Nașterii Domnului, iar în acest an liturgic, este doar cu două zile înainte de Crăciun. Și pentru a trăi cât mai intens aceste ultime zile de Advent, suntem invitați să privim la Sfânta Fecioară Maria, pentru că nimeni nu a știut mai bine ca ea să-și dispună inima și viața pentru a-l primi pe Cristos. Din felul ei de a fi, din cuvintele și gesturile ei învățăm modul de viață autentic al celui care crede.

Ne spune Sfântul Luca în Evanghelia acestei duminici, relatând vizita Mariei la verișoara sa Elisabeta: „Maria s-a dus în grabă” (1,39). „Graba” despre care ne vorbește evanghelistul este semnul dorinței vii de a împărtăși rodul ascultării și primirii Cuvântului. Este „graba plină de iubire” care și astăzi trebuie să caracterizeze mărturia vieții noastre creștine, și care izvorăște din iubirea față de Cristos.

Asemenea Sfintei Fecioare Maria să pornim și noi în călătoria Adventului, pentru a purta în noi Cuvântul și pentru a împărtăși cu ceilalți bucuria primirii lui.

PS Cornel Damian
Episcop auxiliar de București

Show Buttons
Hide Buttons