Bucuria și pacea Învierii să ne cuprindă pe noi toți!

 

Duminica Învierii, duminica Paştelui este ziua celei mai mari minuni: Cristos învie din morţi şi li se arată ucenicilor. Toată trăirea creştină se bazează pe Învierea lui Cristos; pe faptul că un om, Isus din Nazaret, după ce a fost omorât şi pus în mormânt, după trei zile a părăsit mormântul, a revenit la viaţă, pentru a nu mai muri niciodată. Acesta este nucleul credinţei noastre, aşa încât Sfântul Paul a putut să spună că „dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (1Cor 15,14). Învierea lui Cristos așadar poate fi considerată fie ca dovadă a credinței, fie ca bază a vieții creștine.

Conform Evangheliilor, Învierea este un fapt istoric: la trei zile după moartea lui Isus pe cruce, femeile evlavioase merg la mormânt, dar nu-l găsesc acolo pe Isus, care le apare de mai multe ori ucenicilor. Să ne amintim de cele spuse de Evanghelii și de cuvântul Sfântului Petru: „Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi a îngăduit să se arate nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleşi mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu el după ce a înviat din morţi” (Fapte 10,40-41). Aceasta a fost experiența ucenicilor: nu numai că l-au văzut pe Isus înviat, dar au și mâncat și au băut împreună cu el. Pe această experiență se bazează credința noastră. Noi credem în mărturia lor. Trebuie totuși să recunoaștem că nu e ușor să crezi. Că un om cu adevărat mort se întoarce la viață pentru a nu mai muri este un fapt atât de impresionant, atât de incredibil din punct de vedere uman, încât ai nevoie de credință ca să-l poți accepta ca atare. De aceea, dintotdeauna au existat oameni care au negat adevărul învierii. Unii au recurs la ipoteza că apostolii ar fi ascuns trupul lui Isus, mințind apoi că l-au văzut înviat. Alții însă spun că apostolii nu i-au dus în eroare pe alții, ci s-au înșelat pe sine: că ar fi fost victime ale tendinței lor vizionare și ale stării lor de halucinație. În acest sens, credința în înviere nu ar fi decât o absolută iluzie.

Împotriva unor astfel de explicații se ridică realitatea faptelor. Apostolii erau persoane oneste și și-au dat viața pentru a mărturisi credința lor: e absurd să gândim că ei ar fi voit să ne ducă în eroare. Erau simpli pescari, departe de a fi vizionari sau exaltați sau victime ale unor posibile halucinații. Și apoi, tragedia din Vinerea Mare i-a făcut să cadă în descurajare: din punct de vedere psihologic, nu erau pentru nimic dispuși să creadă. Apostolul Toma care spune „Dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” reprezintă atitudinea și mentalitatea tuturor apostolilor (In 20,25).

Ce s-a întâmplat atunci de i-a făcut pe apostoli să iasă din descurajarea lor, să regăsească speranța și să devină mărturisitori și martiri? Ce i-a ajutat să treacă de la neîncredere la credință, de la tristețe la bucurie, de la frică la curaj? Fără îndoială, nu a fost altceva decât faptul că l-au văzut pe Isus Înviat. „El a înviat și noi suntem martori”: aceasta este vestea pe care apostolii au făcut-o să răsune în tot Imperiul Roman, vestea pentru care și-au dat viața înfruntând martiriul, vestea care a convins lumea și de aceea lumea a devenit creștină.

Nașterea și răspândirea creștinismului, după falimentul Crucii, nu se pot explica decât prin faptul istoric, real, al Învierii lui Isus. Dante spunea că dacă lumea s-ar fi convertit la creștinism fără miracolul Învierii, aceasta ar fi fost minunea care le-ar fi întrecut pe toate celelalte (Paradisul, XXIV, 106). Fenomenul istoric al răspândirii creștinismului are o explicație adecvată numai în Învierea lui Cristos.

Însă Învierea nu este doar dovada credinței; ea este și fundamentul vieții creștine.

Datorită Învierii lui Isus, creștinismul nu este, înainte de toate, o filozofie, un sistem de gândire, un număr de adevăruri abstracte, ci este o întâlnire cu o Persoană vie, cu Isus cel Înviat. A fi creștin înseamnă să crezi că Isus a înviat și să intri într-un raport viu cu el: să vorbești cu el în rugăciune, să te bucuri de prietenia lui, să te încrezi în el, să-l consideri Domnul tău și să-l pui în centrul vieții tale. Să-i spui, cu Apostolul Toma, „Domnul meu și Dumnezeul meu!” și să-ți însușești cuvintele din imnul Gloria: „Tu singur ești sfânt, tu singur Domn, tu singur Preaînalt, Isuse Cristoase, împreună cu Duhul Sfânt, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl.”

Creștinismul este viață, pentru că, în ultimă analiză, creștinismul nu este altceva decât Cristos Înviat. Așa cum scrie Sfântul Părinte Papa Francisc chiar în primele rânduri ale Exortației apostolice postsinodale Christus vivit: „Cristos trăieşte. El este speranţa noastră şi cea mai frumoasă tinereţe din această lume. (…) El trăieşte şi te vrea viu! El este în tine, El este cu tine și nu te părăsește niciodată. Oricât ai putea tu să te îndepărtezi, alături de tine este Cel Înviat, care te cheamă și te așteaptă să o iei de la capăt. Când te simți îmbătrânit din cauza tristeții, a răutăților, a fricilor, a îndoielilor sau a eșecurilor, El este acolo pentru a-ți da din nou putere și speranță” (nr. 1 și 2).

În fața învierii lui Isus, cuvintele omenești sunt relativizate, pierd din importanță. Isus înviat, trupul său glorios este începutul unei lumi noi, o lume liberă de durere și de moarte. „Cristos înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are putere asupra lui” (Rom6,9). Primii creștini erau cu toții cuprinși și stăpâniți de acest adevăr: „A înviat! Noi l-am văzut! Noi suntem martori!” Credința primilor creștini stă toată în aceste cuvinte: „El a înviat!” Într-un anumit sens, ei participă deja la această bucurie și la această glorie a Învierii. Ei sunt în legătură strânsă cu Isus, iau parte la viața cea nouă: „Fraților, dacă ați înviat cu Cristos, căutați cele de sus” (Col 3,1). Aceasta este viața creștină: să fim înviați cu Cristos. Restul trece pe planul al doilea. Trece fala acestei lumi; numai lumea învierii rămâne.

Și cum altfel să trăim această minunată sărbătoare de Paști, decât reaprinzând în noi flacăra credinței și vestind cu bucurie nouă: „Cristos a înviat cu adevărat!”.

Bucuria și pacea Învierii să ne cuprindă pe noi toți! Să nu uităm, ba mai mult, să ne pregătim și pentru un alt prilej de bucurie pentru noi, pentru Biserica locală și pentru țara noastră: vizita Sfântului Părinte Papa Francisc. Este, până atunci, un timp privilegiat pentru a medita asupra locului și misiunii Suveranului Pontif în tradiția și în învățătura Bisericii noastre Catolice, pentru a întări din nou legătura noastră de comuniune cu urmașul Sfântului Petru, căruia Isus i-a spus: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18).

Vom încerca să ne organizăm cât mai bine. Important este însă, oriunde ne-am afla în timpul vizitei Papei Francisc la București: în catedrală sau în jurul ei, să fim un singur trup, o Biserică vie în jurul Sfântului Părinte care este „principiul și fundamentul perpetuu și vizibil al unității, atât a episcopilor, cât și a mulțimii credincioșilor” (LG 23), „Vicar al lui Cristos și Păstor al întregii Biserici” (LG 22).

Mi-aș dori mult să nu prefere nimeni comoditatea televizoarelor, ci să participăm în număr cât mai mare, reuniți în jurul altarului, la Sfânta Liturghie prezidată de Papa Francisc la București, mărturisindu-l astfel împreună pe Cristos Înviat.

Iubiți frați și surori din Arhidieceză, cucernici părinți și persoane consacrate, vă spun tuturor cu drag „Sărbători binecuvântate! Cristos a înviat!”.

Și apoi, să ne vedem în jurul Papei Francisc, așa cum ne dorim, o singură turmă și un singur Păstor, aici, în Biserica noastră locală, parte a Bisericii Universale. „Să mergem împreună!”.

Arhiepiscop Mitropolit Ioan Robu

Show Buttons
Hide Buttons