Sala Unirii, Palatul Cotroceni, București
vineri, 31 mai 2019

Domnule președinte,
Doamnă prim-ministru,
Preafericirea Voastră,
Onorați membri ai corpului diplomatic,
Stimate autorități,
Distinși reprezentanți ai diferitelor confesiuni religioase și ai societății civile,
Iubiți frați și surori,

Adresez salutul meu cordial și mulțumirile mele domnului președinte și doamnei prim-ministru pentru invitația de a vizita România și pentru amabilitatea cuvintelor de bun venit adresate mie în nume propriu, în numele celorlalte autorități naționale și al iubitului dumneavoastră popor. Îi salut pe membrii corpului diplomatic și pe reprezentanții societății civile adunați aici.

Cu iubire fraternă îl salut pe fratele meu Daniel. Cu reverență adresez salutul meu tuturor mitropoliților și episcopilor din Sfântul Sinod și tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române. Îi salut cu afecțiune pe episcopii, preoții, călugării, călugărițele și pe toți membrii Bisericii catolice, la care vin pentru a-i întări în credință și pentru a-i încuraja în drumul lor de viață și de mărturie creștină.

Mă bucur să mă aflu în frumoasa dumneavoastră țară, la douăzeci de ani de la vizita sfântului Ioan Paul al II-lea, în momentul în care România – pentru prima dată de când face parte din Uniunea Europeană – deține în acest semestru președinția Consiliului European.

Momentul acesta este potrivit pentru a avea o privire de ansamblu asupra celor treizeci de ani de când România s-a eliberat de un regim care oprima libertatea civilă și religioasă și o izola de celelalte țări europene și care, pe lângă aceasta, dusese la stagnarea economiei și la epuizarea forțelor sale creatoare. În acest timp, România s-a angajat în construirea unui proiect democratic printr-un pluralism al forțelor politice și sociale și prin dialogul între acestea având drept scop recunoașterea esențială a libertății religioase și integrarea deplină a țării în contextul internațional mai larg. Se impune să recunoaștem că, în ciuda numeroaselor dificultăți și lipsuri, România a făcut mulți pași înainte pe acest drum. Voința de a progresa în diferitele sectoare ale vieții civile, sociale și științifice, a descătușat energiile și inventivitatea, a eliberat forțele creatoare, până atunci ținute captive, și a dat un nou avânt multor inițiative, propulsând țara spre secolul al XXI-lea. Vă încurajez să continuați munca de consolidare a structurilor și a instituțiilor necesare, nu doar pentru a răspunde aspirațiilor legitime ale cetățenilor, dar și pentru a stimula și a crea condițiile pentru ca poporul dumneavoastră să-și manifeste întregul potențial și ingeniozitatea de care știm că este capabil.

Trebuie să recunoaștem totodată că transformările generate de deschiderea spre o nouă eră au atras după sine – odată cu beneficiile – și apariția unor inevitabile obstacole de depășit și a unor consecințe care nu sunt întotdeauna ușor de rezolvat pentru a păstra stabilitatea socială și pentru buna administrare a țării. Mă refer în primul rând la fenomenul emigrației care a determinat milioane de oameni să-și lase casa și patria pentru a căuta noi oportunități de lucru și de viață demnă. Mă gândesc la depopularea atâtor sate care, în câțiva ani, s-au văzut părăsite de o mare parte a locuitorilor lor; mă gândesc la consecințele pe care toate aceste fenomene le pot avea asupra calității vieții în acele locuri și la secătuirea celor mai bogate rădăcini culturale și spirituale ale poporului vostru, cele care v-au susținut în momentele mai urâte, în adversități. Aduc un omagiu jertfelor fiilor și fiicelor României care, prin cultura lor, prin patrimoniul de valori și prin munca lor, îmbogățesc țările în care au emigrat, iar prin roadele efortului lor își ajută familiile rămase în patrie. A ne gândi la frații și surorile care sunt în străinătate este un act de patriotism, este un act de fraternitate, este un act de dreptate. Continuați să faceți asta.

Pentru a înfrunta dificultățile acestei noi faze istorice, pentru a identifica soluții eficiente și a găsi puterea de a le pune în practică, trebuie să se intensifice colaborarea pozitivă a forțelor politice, economice, sociale și spirituale. Este nevoie ca toți să meargă împreună, să meargă în unitate, și să-și propună ferm să nu renunțe la vocația cea mai nobilă la care statul trebuie să aspire: să se îngrijească de binele comun al poporului său. A merge împreună, ca mod de construire a istoriei, impune noblețea de a renunța la ceva din propriile năzuințe sau din interesul personal în favoarea unui plan mai amplu, astfel încât să se creeze o armonie care să permită înaintarea sigură spre țeluri comune. Aceasta este noblețea de bază.

În felul acesta, se poate construi o societate care să-i includă pe toți, în care fiecare, punându-și la dispoziție propriile talente și competențe, printr-o educație de calitate și prin muncă creativă, participativă și solidară (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 192), să devină protagonist al binelui comun; o societate în care cei mai slabi, cei mai săraci și cei din urmă să nu fie considerați indezirabili, „obstacole” care ar împiedica „mașina” să meargă, ci cetățeni și frați care trebuie complet integrați în viața civilă; ba mai mult, să fie percepuți drept cea mai sigură dovadă că modelul de societate care se construiește este cel bun. De fapt, cu cât o societate se preocupă mai mult de soarta celor mai dezavantajați, cu atât mai mult își dovedește gradul de civilizație.

Toate acestea trebuie să aibă un suflet și o inimă și o clară direcție de mers, care să nu fie impusă de rațiuni extrinseci sau de puterea nestăpânită a centrelor financiare la nivel înalt, ci de conștiința faptului că persoana umană și drepturile ei inalienabile trebuie să se afle în centrul preocupărilor societății (cf. ibid., 203). Pentru dezvoltarea armonioasă viabilă, pentru activarea concretă a solidarității și a carității, pentru sensibilizarea forțelor sociale, civile și politice în vederea binelui comun, nu e suficient să aplicăm cele mai noi teorii economice, nici nu sunt de ajuns abilitățile tehnice și profesionale, atât de necesare de altfel. Odată cu condițiile materiale, este necesar să se dezvolte frumos și sufletul poporului vostru; pentru că popoarele au un suflet, au un mod de a înțelege realitatea, de a trăi realitatea. A reveni mereu la sufletul propriului popor: asta face ca un popor să meargă înainte.

În acest sens, Bisericile creștine se pot ajuta la recuperarea și alimentarea inimii vii din care să izvorască o acțiune politică și socială întemeiată pe demnitatea persoanei și angajată cu loialitate și cu generozitate în realizarea binelui comun al societății. În același timp, ele fac eforturi să devină o imagine credibilă și o mărturie vie a acțiunii lui Dumnezeu, promovând între ele o adevărată prietenie și o reală colaborare. Biserica catolică vrea să se păstreze în această matcă, vrea să contribuie la dezvoltarea societății, să fie un semn de armonie, speranță și unitate și să se pună în slujba demnității umane și a binelui comun. Are intenția de a colabora cu autoritățile și cu celelalte Biserici, cu toți bărbații și femeile de bunăvoință, pentru a merge împreună și pentru a-și oferi talanții în slujba întregii comunități. Biserica catolică nu este străină, ci pe deplin părtașă la spiritul național, după cum o arată și participarea credincioșilor săi la viața națiunii, la crearea și dezvoltarea structurilor de educație integrală și la formele de asistență specifice unui stat modern. De aceea, ea dorește să contribuie la edificarea societății și a vieții civile și spirituale în acest pământ frumos al României.

Domnule președinte,

Dorindu-i României prosperitate și pace, invoc asupra dumneavoastră, asupra familiei dumneavoastră, asupra tuturor celor prezenți și asupra tuturor locuitorilor acestei țări belșugul binecuvântărilor divine și ocrotirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Show Buttons
Hide Buttons