Omilia Papei Francisc in Catedrala Sf. Iosif din București

Evanghelia pe care am ascultat-o ne introduce în atmosfera întâlnirii dintre două femei care se îmbrăţişează şi umplu totul de fericire şi de laudă. Pruncul tresaltă de bucurie şi Elisabeta îşi binecuvântează verişoara pentru credinţa ei. Maria cântă minunile pe care Domnul le-a înfăptuit cu slujitoarea Sa umilă, printr-un măreţ imn de speranţă pentru cei care nu mai pot cânta pentru că şi-au pierdut glasul… Imnul ei de speranţă vrea să ne trezească şi pe noi şi ne invită să îl intonăm astăzi şi să reflectăm la trei aspecte importante pe care le observăm în contemplarea primei discipole: Maria merge, Maria întâlneşte, Maria se bucură.

Maria merge… de la Nazaret la casa lui Zaharia şi a Elisabetei. Este prima dintre călătoriile Mariei, despre care ne povesteşte Scriptura. Prima dintre multele care vor urma. Va merge din Galileea la Betleem, unde Îl va naşte pe Isus, va fugi în Egipt ca să-şi salveze Copilul de Irod, se va duce şi la Ierusalim, în fiecare an, de Paşte, până la ultimul Paşte, în timpul căruia îşi va urma Fiul până pe Calvar. Aceste drumuri au ceva în comun: n-au fost niciodată uşor de străbătut, au cerut curaj şi răbdare. Ele ne învaţă că Preasfânta Fecioară ştie ce înseamnă urcuşurile, cunoaşte urcuşurile noastre, ne este tovarăş de drum. Pentru că are experienţa oboselii, ştie cum să ne ia de mână când întâlnim teren accidentat, când ne trezim pe serpentinele cele mai abrupte ale vieţii. Ca o mamă bună, Maria ştie că iubirea creşte din lucrurile mici de fiecare zi. Iubirea şi priceperea unei mame sunt capabile să transforme o grotă de animale în casa lui Isus numai cu câteva scutece modeste, dar cu un munte de duioşie (cf. Evangelii  gaudium, 286). Contemplarea Mariei ne îngăduie să ne îndreptăm privirea la atâtea femei, mame şi bunici, de pe aceste meleaguri care, cu sacrificii neştiute, cu devotament şi cu voinţă, plămădesc prezentul şi ţes visurile de mâine. Prin dăruire tăcută, dârză şi neobservată, nu se tem „să-şi suflece mânecile” şi să ia asupra lor greutăţile, pentru a duce mai departe viaţa copiilor şi a întregii familii, sperând „împotriva oricărei speranţe” (Rom 4,18). Este o amintire vie faptul că în poporul vostru se păstrează, viu, un puternic sentiment de speranţă, în ciuda împrejurărilor care îl pot umbri sau care caută să îl stingă. Privind la Maria şi la multe chipuri materne, simţim mai profund, mai cuprinzător, spaţiul speranţei (cf. Documentul de la Aparecida, 536), care dă naştere viitorului. Să spunem cu tărie: în lumea din jurul nostru există spaţiu pentru speranţă! De aceea Maria merge şi ne invită să mergem împreună!

Maria o întâlneşte pe Elisabeta (cf. Lc 1,39-56), care era deja înaintată în vârstă. Dar tocmai ea, cea în vârstă, vorbeşte despre viitor, tocmai ea profeţeşte, „umplută de Duhul Sfânt” (v. 41), o numeşte „fericită” pe Maria pentru că „a crezut”, anticipând ultima fericire din Evanghelii: fericit cel ce crede (cf. In 20,29). Iată, tânăra merge în întâmpinarea celei în vârstă, căutând rădăcinile, iar cea în vârstă renaşte şi profeţeşte despre cea tânără dându-i viitor. Astfel, cei tineri şi cei în vârstă îşi dau întâlnire, se îmbrăţişează şi fiecare trezeşte ce este mai bun în celălalt. Acesta este miracolul determinat de cultura întâlnirii, în care nimeni nu este respins ca rebut sau etichetat. Dimpotrivă, toţi sunt preţioşi, pentru că e absolută nevoie de ei pentru a revela Chipul Domnului. Pentru că nu le este frică să meargă împreună, Dumnezeu vine şi face minuni în poporul său. Chiar Duhul Sfânt ne încurajează să ieşim din noi înşine, din blocajele şi din preocupările noastre egoiste, pentru a învăţa să privim dincolo de aparenţe şi a ne da posibilitatea de a vorbi bine despre alţii, de a-i „binecuvânta”, mai ales despre atâţia fraţi ai noştri rămaşi singuri pe “vreme rea”, lipsiţi nu doar de un acoperiş sau de o bucăţică de pâine, ci de prietenia şi de căldura unei comunităţi care să-i îmbrăţişeze, să-i ocrotească şi să-i găzduiască. Cultura întâlnirii ne determină pe noi, creştinii, să trăim miracolul maternităţii Bisericii care îi caută, îi apără şi-i uneşte pe fiii săi. În Biserică, unde se întâlnesc rituri diferite, atunci când nu au întâietate afilierea personală, propriul grup sau etnia, ci Poporul care Îl laudă împreună pe Dumnezeu, se întâmplă lucruri măreţe. Să spunem cu tărie: fericit cel ce crede (cf. In 20,19) şi are curajul de a da naştere întâlnirii şi comuniunii între oameni.

Maria, care merge să o întâlnească pe Elisabeta, ne aminteşte unde a dorit Dumnezeu să locuiască şi să trăiască, care este sanctuarul Său şi în ce loc Îi putem asculta Inima: în mijlocul Poporului Său. Acolo locuieşte, acolo trăieşte, acolo ne aşteaptă. Să fim conştienţi că pe noi ne invită profetul să nu ne temem, să nu ne descurajăm. Pentru că Domnul Dumnezeul nostru este în mijlocul nostru, El este un Mântuitor puternic (cf. Sof 3,16-17). Această certitudine, ca şi pentru Maria, ne dă dreptul să cântăm şi să tresăltăm de bucurie. Maria se bucură pentru că este purtătoarea lui Emanuel, a “Dumnezeului cu noi”. „A fi creştini este o bucurie în Duhul Sfânt” (Gaudete et exsultate, 122). Fără bucurie rămânem paralizaţi, sclavi ai mâhnirilor noastre. Deseori, problema credinţei nu constă în lipsa de mijloace, de structuri şi de cantitate, nici măcar în prezenţa celui care nu ne acceptă. Problema credinţei este lipsa bucuriei. Credinţa se clatină atunci când ne lăsăm duşi de valul tristeţii şi al descurajării. Când trăim în neîncredere, închişi în noi înşine, contrazicem credinţa, pentru că, în loc să ne simţim fii pentru care Dumnezeu face lucruri mari (cf. v. 49), reducem totul la măsura problemelor noastre şi uităm că nu suntem orfani, că avem în mijlocul nostru un Tată, un mântuitor puternic. Maria ne vine în ajutor pentru că, deşi se plecă, Îl înalţă, adică Îl „preamăreşte” pe Domnul, lăudând măreţia Lui. Iată secretul bucuriei: Maria, mică şi umilă, porneşte de la măreţia lui Dumnezeu şi, în ciuda problemelor ei, care nu erau puţine, stăruie în bucurie, pentru că se încrede cu totul în Domnul. Ea ne aminteşte că Dumnezeu poate înfăptui întotdeauna minuni dacă rămânem deschişi faţă de El şi faţă de fraţii noştri. Să ne gândim la mărturisitorii de seamă ai acestor meleaguri: oameni simpli, care s-au încredinţat lui Dumnezeu în mijlocul persecuţiilor. Nu şi-au pus speranţa în lume, ci în Domnul, şi aşa au mers mai departe. Aş vrea să le mulţumesc acestor umili învingători, acestor sfinţi „de alături”, care ne arată calea. Lacrimile lor n-au fost fără rost, au fost rugăciune care s-a ridicat la Cer şi au udat la rădăcină speranţa acestui popor.

Dragi fraţi şi surori, Maria merge, întâlneşte şi se bucură pentru că a purtat ceva mai mare decât ea însăşi, a fost purtătoarea unei binecuvântări. Asemenea ei, nici noi să nu ne temem să fim purtătorii binecuvântării de care România are nevoie. Voi să fiţi promotorii culturii întâlnirii care să dezmintă indiferenţa şi diviziunea şi să permită acestui pământ să cânte cu tărie milostivirile Domnului.

[Sursa: vatican.va]

Show Buttons
Hide Buttons