Prilejuită de a treia zi de Paști și asemenea discipolilor care mergeau spre Emaus, întâlnirea preoților din Decanatul de Constanța avut loc miercuri, 19 aprilie a.c., la Mangalia avândul ca gazdă pe Pr. Cristian Antici, parohul comunității. După cuvântul de salut al Vicarului episcopal de Dobrogea, Pr. Ieronim Iacob, Pr. lect. univ. dr. Iulian Ianuș – profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași și la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași – a prezentat o alocuțiune cu titlul „Credința în epoca post-adevărului”.

Alegerea temei – a explicat Pr. Ianuş – a fost determinată de desemnarea, de către Oxford Dictionary, a termenului „post-adevăr” drept „cuvântul anului 2016”. În contextul pascal, problema credinței și a mărturisirii ei într-o epocă în care adevărul își pierde importanța a fost văzută ca o adevărată provocare. În epoca „post-adevărului” nu adevărul este relevant, ci ceea ce ni se transmite, așa numitele „adevăruri parțiale” sau „adevăruri alternative”. Epoca noastră nu mai e concentrată pe argumente, pe adevăr, ci pe emoție și sentimente trezite. De ce s-a ajuns aici? Care sunt cauzele actuale pentru care nu mai primează adevărul în sine?

În primul rând absența tot mai adâncă a unei priviri critice. Lumea nu mai stă să evalueze sau să judece, ci informațiile se iau așa cum vin. În al doilea rând, este o cantitate mare de informații și omul nu mai are timp să evalueze dacă informațiile sunt sau nu adevărate. Studiile recente confirmă faptul că mintea umană are o dificultate în a face diferența dintre ceea ce este familiar și ceea ce este adevărat. În consecință, chiar dacă știm că un lucru este fals, dacă el este repetat de mai multe ori, creierul atunci când își formează o opinie va face referire inclusiv la aceste informații false, chiar dacă în mod inconștient. Problema „post-adevărului” este că, nu numai că nu mai avem un adevăr obiectiv, un fundament solid, absolut însă acest adevăr este chiar relativizat. „Nu ne punem de acord când găsim adevărul ci găsim adevărul când ne punem de acord” (G. Vattimo).

În ceea ce privește manipularea adevărului, aceasta se face în doi pași: mai întâi prin emoție, întrucât așa se manipulează cel mai ușor și apoi prin falsa argumentare. Dacă ceva îți place, tema respectivă te va atrage și mai puternic. Creierul simte o emoție puternică atunci când știe deja ceva sau crede ceva și în consecință emană mai multă dopamină decât de obicei. O caracteristică a psihicului uman este că pe măsură ce simte o emoție puternică, are tendințe de a acționa mai mult; pe de altă parte, cu cât gândește mai mult, cu atât simte nevoia de a gândi mai mult. Aici intervine al doilea pas al manipulării adevărului și anume falsa argumentare.

Aceasta se împarte în „argumentum ad populum” sau „argumentul mulțimii” prin care „mulțimile” decid ce este bine și care este modul de gândire pe baza numărului de susținători. De altfel, specialiștii au demonstrat că o minciună susținută de mai mulți oameni, în fața unui adevăr susținut de mai puțini oameni, câștigă. Prin urmare, un grup mai mare se consideră a fi mai important iar cu cât o părere este susținută de mai mulți, cu atât are șanse mai mari de a continua să fie susținută. O falsă argumentare este „dreptatea” sau „argumentul celui mai puternic” prin care cel ce deține puterea sau influența supremă impune „adevărul oficial de crezut”.

Cheia de înțelegere este repetarea. În momentul în care este repetat ceva, chiar fals fiind, devine obișnuit. Creierul are o dificultate în a deosebi familiarul de adevăr. Repetarea duce la formarea opiniilor, a prejudecăților, creând argumente pentru a confirma ceea ce este deja știut: duce la inserarea unor idei în mintea oamenilor. „Post-adevărul” include mai ales ideea de a transmite „ceva” și de a o face cel mai bine necontând ce anume. Cu argumente se convinge mai greu, pe când prin emoții mai ușor. În problema credinței, adevărul de credință este altceva: este un mister. Ori pentru cel care deja crede, argumentele sunt inutile, el având deja credința, iar pentru cel ce nu crede, argumentele sunt insuficiente. Cât privește credința, sunt două perspective: obiectivă și subiectivă.

Din punct de vedere obiectiv, se pune întrebarea: cât cred adevărul în sine și cât simt emoția? Cât este emoție și cât este argument? Ce ne propunem să transmitem? Sentimentul sau argumentul? Există riscul unei false argumentări a credinței tocmai printr-o încărcătură emoțională foarte mare și prin apelul la „mulțimi”. Din punct de vedere subiectiv, se conturează întrebarea firească: cum văd eu credința, prin adevăruri argumentate sau prin emoții? Rămâne totuși constatarea că „înainte nimeni nu avea dreptul sau voie să spună adevărul, acum toată lumea are voie să mintă” (J. Cornelius).

După această expunere, a urmat o dezbatere interesantă pe marginea celor discutate la care au intervenit toți cei prezenți prin întrebări, completări sau clarificări. În încheiere, Pr. Ionel Pojum, Decan de Constanța, le-a mulțumit părintelui Ianuş și gazdei pentru momentele de comuniune.

Alexandru Abadi

Show Buttons
Hide Buttons