Predica ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, la Sf. Liturghie celebrată în Catedrala Sf. Iosif duminică, 22 martie 2020, a IV-a din timpul liturgic al Postului Mare. Excelența Sa a celebrat Euharistia alături de Pr. Ioan Ciobanu, parohul Catedralei Sf. Iosif, Pr. Gabriel Popa, secretar eparhial, Pr. diac. Ștefan Lenghen. Sfânta Liturghie a fost celebrată fără popor, conform hotărârilor guvernamentale în vigoare, menite să limiteze răspândirea epidemiei cu Covid-19.

 

Duminica IV – Postul Mare – anul A
Bucureşti, 22 martie 2020

 

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos care ne urmăriţi prin Televiziunea publică şi prin internet,

Duminica a IV a Postului Mare este în mod tradiţional numită, în liurgia Bisericii Catolice, duminica Laetare din cauza bucuriei care răsună în antifonul de la intrare, luată dintr-un text al profetului Isaia: „Bucură-te Ierusalime, şi voi toţi care îl iubiţi, adunaţi-vă! Tresăltați de bucurie, voi care erau în tristeţe: săturaţi-vă din bogăţia mângâierii voastre” (cf Is 66,10-11).

Nu este totdeauna uşor să accepţi această invitaţie la bucurie, mai ales în aceste zile în care răul invizibil al coronavirusului ne smulge din cotidianul vieţii noastre, ne împiedică să ne schimbăm gesturi de afecţiune, de gingăşie, de apropiere şi, mai mult încă, continuă să secere victime tot mai multe în multe ţări din Europa occidentală, mai ales Italia şi Spania. Poate am fi tentaţi să definim, cu apostolul Paul, „zile rele” (cf Ef 5,16) aceste zile ale noastre, şi pe cât de mult ne străduim, sfârşitul acestui coşmar pare tot mai departe.

Liturgia acestei duminici centrată în întregime pe lumină, ne poate ajuta să lumineze chiar şi multe umbre întunecate care se abat peste timpurile noastre. Da, pentru că lumina care învinge întunericul, naşte din certitudinea de nezdruncinat că „într-un timp eram în întuneric, dar acum suntem în lumina Domnului. Să ne purtăm, aşadar, ca adevăraţi fii ai luminii” (cf Ef 5,8). A fi fii ai luminii înseamnă a rămâne luminoşi chiar şi în noapte, tari şi statornici ca sentinelele care nu se obosesc să aştepte zorii dimineţii, siguri că va veni. Această speranţă ne permite să anticipăm lumina zile pe care o aşteptăm deja cu nerăbdare, chiar şi în modul nostru de a acţiona zilnic cu toate limitările care ne sunt impuse, deşi ştim, fără a ne face iluzii, că trebuie să umblăm încă în întunericul unei nopţi.

Întuneric şi lumină, un contrast printre cele mai puternice în natură. Noi legăm totdeauna în mod spontan întunericul de moarte, şi lumina de viaţă. Aşa încât: despre unul care se naşte, spunem că „a venit la lumină”, şi, despre unul care moarte, spunem că „s-a stins”.

Tema luminii – splendidă – este prezentă în Sfânta Scriptură chiar de la prima ei pagină. În relatarea despre Creaţie se citeşte că Dumnezeu a creat lumina, nu întunericul: „Dumnezeu a spus: să fie lumină, şi lumina a fost. Şi a văzut că lumina era bună, şi a separat lumina de întuneric”. Parcă am vrea să spunem, puţin pe un ton naiv, că Dumnezeu a fost chiar de la început de partea luminii, simpatiza cu lumina. Şi filozoful din antichitate, Platon,susţinea: „Lumina este umbra lui Dumnezeu”.

Apoi evanghelistul Ioan ni l-a prezentat pe Isus drept „lumina lumii”. Dar o lumină refuzată de întuneric. Spune evanghelistul Ioan: Cuvântul „era lumina adevărată, cea care luminează pe orice om”, dar apoi constată cu amărăciune: „Lumina străluceşte în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o”. Totuşi Ioan ne-a prezentat, în pozitiv, şi aceste cuvinte ale lui Isus: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu va umbla niciodată în întuneric, dar va avea lumina care dă viaţă”. Şi iată Evanghelia de astăzi: orbul din naştere se află în întuneric din totdeauna, din naştere, şi îl întâlnește pe Isus lumina lumii. Crede în el, şi devine capabil să vadă lucrurile materiale şi chiar realităţile spiritului.

În relatarea Evangheliei întâlnim această ciudată întrebare: „ Cine a păcătuit, el său părinţii, pentru că s-a născut orb ?” Lumea se gândea: dacă acesta s-a născut orb, trebuie să fie o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru vreun păcat săvârşit de cineva. Dacă nu el, cine ştie, poate părinţii săi… Ar fi deci o legătură între păcat şi defectele fizice, un raport cauză-efect. O concepţie puternică în timp, care leagă ceea ce este sănătos şi frumos de bine, şi ceea ce este bolnav şi urât de ceea ce este rău. Este vie această concepţie şi astăzi în rândul oamenilor; dar putem întâlni această mentalitate chiar şi în desenele animate, în telenovele şi în filme, unde dacă cineva este frumos şi sănătos şi bun, dar dacă este rău de obicei este şi urât. Monstruos. Sau cel puţin antipatic. Această convingere naivă, comună de pe vremuri, era puternic susţinută de farisei. Vor spune aceștia orbului vindecat de Isus: „Te-ai născut în păcate”. Aşa cum spune şi un proverb: „Nu există nici un orb mai rău decât cel care nu vrea să vadă”.

Dar Isus a făcut imediat „curăţenie” în aceste absurdităţi, spunând clar că vinovat nu era „nici el şi nici părinţii lui”. Să privim aşadar la ceea ce se întâmplă în acest episod. Un lucru simplu: orbul din naştere se apropie de Isus cu inima bine dispusă, şi trece de la orbire la vedere, de la întuneric la lumină. Recapătă credinţa şi devine cu titlu plin ucenicul Domnului. Dimpotrivă, fariseii au ochii foarte deschişi dar nu văd cine este Isus. Nu recunosc în el pe Mântuitorul. Îl refuză pe Isus lumina lumii, şi aşa rămân în întuneric.

Este clar că lumină şi întuneric, orbire şi vedere, sunt simboluri care ne trimit la sfera spirituală, a sufletului. De fapt, cu Isus omenirea a trecut de la o viziune restrânsă despre lucruri, numai cele pământeşti, la una mai amplă şi fără hotare a revelării lui Dumnezeu. Este nevoie să ne deschidem ochii, ochii sufletului, bineînţeles. Mai ales asupra adevărului central al credinţei, care este totdeauna acelaşi. Adică Dumnezeu este Tată, el ne iubeşte, el ne mântuieşte, el ne dă viaţa veşnică. Apoi ne revine nouă datoria să tragem consecinţele: că suntem fii şi fraţi, că suntem chemaţi să trăim în solidaritate.

Creştinii văd astfel, în plinătatea luminii adusă de Cristos, motivele de bucurie şi de optimism. Sfântul Paul – aşa cum am auzit în prima lectură – spune creştinilor din Efes: „Fraţilor, odinioară eraţi întuneric, acum însă, lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte fii ai luminii” şi ne explică: „căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul!”. Foarte simplu pentru ca să fie totul normal. Atâţia creştini nu reuşesc să trăiască astfel. Câte situaţii de orbire şi de faliment! Mulţi – deşi văd bine lucrurile materiale – casa, maşina, banii, telefonul celular – rămân totuşi în întuneric, înaintează pe bâjbâite, au o cunoaştere distorsionată în lumea credinţei. Nu se străduiesc să ducă o viaţă coerentă cu propriile valori. A spus Isus: „Cine săvârşeşte răul, urăşte lumina”. Parcă se caută întunericul, sau cel puţin penumbra, în care caută să se refugieze şi să se camufleze. În schimb, cât sunt de limpezi şi transparenți Ei fug de întuneric, le este teamă de întuneric. Dar se simt bine atunci când văd lumina. Stau bine înaintea lui Dumnezeu, deoarece au sufletul transparent, conştiinţa curată. Iată atunci întrebarea problematică pentru noi adulţii. Poate am auzit-o formulată de multe ori. Cine este mai comic: copilul care se teme de întuneric, sau adultul care se teme de lumină?”

Lumina: miracolul vieţii, al speranţei. Acel miracol pe care îl cerem şi pentru noi de la Domnul în acest moment dificil pe care îl traversăm la noi în ţară şi în lumea întreagă. O facem prin înălţarea unei frumoase rugăciuni la Domnul:

Doamne Isuse, noi suntem orbi, când nu vedem nici pământul, nici cerul şi nici chiar pe Tine. Trecem pe lângă minunile Creaţiei fără nici cea mai mică tresărire interioară, fără a ne minuna pentru tot ceea ce ai creat. Ne fixăm ochii pe faţa persoanelor fără să le intuim lacrimile, indiferenţi cum suntem în faţa oricărui sentiment de bunătate şi de caritate. Nu cunoaştem nici chiar lumea noastră interioară, incapabili cum suntem, să aruncăm o privire curajoasă în profunzimea sufletului nostru, mereu agitat pentru atâtea lucruri care nu merg. Suntem orbi când credem că ştim, că avem totul sub control, prin ştiinţă şi tehnică, ne considerăm atotputernici şi prezenţi peste tot, în timp ce orgoliul ne împiedică să ne deschidem la adevărata înţelepciune a luminii tale, care este calea maestră de a ne face smeriţi. Doamne, vino să mângâi ochii noştri, cum ai făcut cu orbul din Evanghelia de astăzi! Vino şi fă să înflorească miracolul luminii înlăuntrul inimii noastre împietrite şi a istoriei noastre! Vino să ne deschizi ochii, pentru ca să putem percepe tainele înţelepciunii tale luminoase, care vine din cer şi care se va revela în plinătatea ei la sfârşitul timpurilor, când vom contempla pentru totdeauna frumuseţea transfigurată a Feţei tale, o Doamne de lumină imensă şi de infinită bucurie! Amin.

Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București