Bucurie și mulțumire,

la finalul slujirii în fruntea Arhidiecezei

Interviu realizat de Cristina Grigore


S-ar putea spune că se ştiu deja multe despre Monseniorul Ioan Robu, pentru că a acordat, de-a lungul anilor, multe interviuri. Și totuși, în acest dialog face destăinuiri inedite, spuse uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu nostalgie, cu tristețe, cu seriozitate, reconstruind cu francheţe fărâme din istoria personală și a Bisericii locale, cunoscute (mai) puțin sau chiar deloc.


Excelență, într-un interviu recent ați spus că vă simțiți răsfățat de Dumnezeu…
Da. Pentru că întotdeauna când privesc la ceva bun, din urmă, mereu ajung la acelaşi răspuns, că de fapt a fost grija lui Dumnezeu.

Ar putea fi şi descriptivă această constatare, pentru cei 75 de ani de viaţă, 35 de ani de episcopat, 51 de ani de preoţie?…
Cu siguranţă, da. Îmi amintesc că într-un moment de liniște m-am întrebat, odată, de ce m-a chemat Dumnezeu pe drumul acesta. Și, analizând ce s-a întâmplat în toți acești ani, m-am întors mereu la același răspuns: că Dumnezeu mi-a oferit această cale absolut gratuit, pentru că nu aveam nici un merit. Privind la toți anii, cum s-au scurs, cu bine și cu rău, constat totuși că este vorba de harul lui Dumnezeu și de darul lui. Pentru că altă explicație nu am.

Dar acasă, copil fiind, ați fost răsfățat?
Nu știu. Îmi amintesc de când eram mai mărișor. Eram șapte persoane: mama nu bătea pe nici unul dintre copii, tata mai dădea câte o palmă, dar eu nu am primit nici o palmă de la tatăl meu. Pentru că orice s-ar fi întâmplat, fie că o necăjea careva pe mama, tot tata intervenea.

Deci nu erați un copil poznaș?
Nu, nu cred. Eram retras.

Dar la seminar ați făcut totuși pozne.
[Râde] Nici în seminar numaidecât…

Eu am auzit că ați sunat la pompieri o dată… Nu este adevărat?
[Râde] Ba da. Auzisem undeva o poveste de acest gen, și mi-am zis: hai să fac și eu. Mergând în ziua aceea de la sufragerie spre capelă, a sunat telefonul de pe coridor, dar până să ajung la el, s-a oprit. Și atunci am sunat la pompieri și am spus: „Alo, pompierii? Arde coșul.” Și am plecat. Nu am spus nimic altceva, nici nu a răspuns careva, și am plecat fără grijă. Când m-am întors de la adorație, l-am auzit pe Pr. Petercă vorbind la telefon și spunând că la noi nu arde nimic, nici un coș. După aceea i-am spus că eu am sunat, în glumă. Mi-a zis: „Ce-ai făcut?!” Apoi mi-a explicat că dacă venea mașina de la pompieri, seminarul trebuia să plătească apa, oamenii, amenda.

Iar pe dumneavoastră v-ar fi dat afară din seminar.
Sută în sută.

Nu mai ajungeați episcop… Dar nu ați mai făcut alte boacăne, nu?
Nu. M-am lecuit cu asta. Erau doar fleacuri copilărești.

Dar când ați ajuns, mai târziu, profesor la seminar, ați fost mai indulgent cu studenții, amintindu-vă de anii tinereţii?
Asta vine în mod automat, pentru că îl privești pe celălalt prin prisma vieții tale, prin modul tău de a fi. Treceam ușor peste cele întâmplate și îmi dădeam seama ce făceau studenţii chiar și atunci când ei credeau că mă fraiereau. Odată, trecând prin garajul seminarului, mi s-a părut că miroase tare a fum de ţigară. M-am uitat împrejur, dar nu am văzut pe nimeni, însă m-am gândit că studenţii fumează ascunşi într-o maşină. Erau ascunşi într-o dubiţă. Nu m-am dus la ei, pentru că mi se părea penibil să-i dau în vileag, aşa. Dar astăzi îmi pare rău, pentru că unii s-au lăudat mai apoi, pentru că auzeau că treceam pe acolo şi au crezut că nu-mi dau seama ce se întâmplă.

Câţi ani aveaţi când aţi simţit chemarea la preoţie?
Nu ştiu dacă am simţit-o chiar atunci sau nu, dar într-o zi eram cu mama şi cu fratele meu în grădină; puneau sfeclă. Iar mama l-a întrebat pe fratele meu dacă nu vrea să meargă la seminar, şi atunci am ciulit urechile la ce vorbeau ei: unde e seminarul – era la Alba Iulia –, ce se face acolo etc. „Şi ce fac dacă devin preot?”, a întrebat-o fratele meu pe mama. „Trebuie să faci binele”, i-a răspuns mama. Atunci mi-a venit ideea; câteodată îmi mai aminteam de ea, pentru că nu eram nici ministrant – noi nu aveam parohie… Dar când am terminat clasa a VII-a, m-am întrebat ce să fac mai departe. Auzisem că era la Gherăeşti examen de admitere pentru seminar. Şi am hotărât să dau la seminar. Eram trei din clasă.

Şi, mai târziu, cum aţi ajuns să studiaţi la Roma?
Eram la București, și cred că asta a fost șansa mea. Dar îmi amintesc că odată, la seminar, am făcut o conferință despre Karl Leisner – acum e declarat fericit: un diacon neamț, ajuns în lagărele de concentrare, a fost sfințit preot în lagăr, pentru că erau și episcopi acolo, și a celebrat o singură Liturghie, iar apoi a murit. Eu citisem cartea despre viața lui, și am făcut o conferință pe acest subiect. Iar rectorul de atunci, Pr. Bachmeier, la sfârșitul conferințelor, a întrebat: „Cine a vorbit despre Karl Leisner?” Am spus: eu. „Tu, dacă va fi vreodată vorba de studii, ar fi bine să te duci”, a zis el. Atunci, pentru mine era ceva imposibil ce spunea el. Dar mai târziu mi-am amintit despre asta.
Când am făcut prima serie de fotografii, pentru pașaport, eram la Craiova. Atunci plecaseră la studii câțiva de la Alba Iulia. Monseniorul Augustin voia și el să trimită pe cineva, dar noi eram puțini aici: am fost eu de la București și doi de la Iași – Pr. Petercă și Pr. Anton Lucaci. A fost un examen la București, ca să se înceapă demersurile, dar nu se întâmpla nimic și nu mai credeam că vom mai pleca. Până când a mers Ceaușescu la Papa Paul al VI-lea. Atunci îmi amintesc că Monseniorul Augustin iar ne-a pus să facem fotografii, dar eu am zis că nu mai merg, că am o mulțime de fotografii făcute degeaba. „Nu, nu, du-te, că acum sigur plecați, pentru că merge Ceaușescu la Roma.” Și așa a fost. Se pare că după vizita lui Ceaușescu s-a întâmplat ceva, s-au dezghețat relațiile. Dar noi am ajuns la Roma ca trei bezmetici.

Cine v-a întâmpinat la Roma?
Noi am mers aşa, aiurea: nimeni nu ştia că mergem la studii, nu ne aştepta nimeni. Pr. Tocănel, care era la Roma, ne-a spus să mergem la Propaganda Fide. Ne-am dus și acolo ne-au întrebat cine ne-a chemat. Noi am spus de Monseniorul John Bukovski. Ne-au lăsat să locuim la Propaganda, dar la Secretariatul de Stat nu ne-au primit îndată. Nu erau convinși că vom rămâne acolo. Pr. Tocănel ne spunea foarte simplu: „Mergeți acasă, faceți cerere către Propaganda Fide, și după ce vi se răspunde veniți înapoi.” Îmi ziceam că Pr. Tocănel bate câmpii, pentru că insista mereu să mergem acasă și să ne întoarcem mai târziu. El nu-și dădea seama ce e la noi în țară. I-am povestit apoi Monseniorului Bukovski, care a râs.

Și ați studiat la Alfonsiana, teologie morală. Cine a stabilit ce și unde să studiați?
Noi când am ajuns acolo nu știam ce o să studiem. Pr. Lucaci se gândea să studieze dreptul canonic, dar nu era prea convins, Pr. Petercă dorea să studieze Sfânta Scriptură. Mie ce-mi trece prin cap? Am văzut niște reviste la Propaganda Fide, despre studiul psihologiei la Gregoriana. Şi i-am scris Monseniorului Augustin o scrisoare, dar am primit un răspuns… „Asta îți trebuie ție?!”… Eu fusesem la Gregoriana şi vorbisem cu un profesor de acolo, care mi-a spus că-mi trebuie recomandarea superiorului meu. Altfel nu cred că i-aș fi spus Mons. Augustin, pentru că mi-am zis că dacă m-a trimis la studii fără să-mi spună ce să studiez, însemna că pot să studiez ce vreau. Mi-a picat destul de rău atunci răspunsul, şi abia după zece ani am aflat că nu Monseniorul, ci un preot scrisese textul. Era foarte dură scrisoarea.

Probabil că nici ei nu se aşteptau să alegeţi psihologia.
Nu ştiu ce mi-a venit de am ales psihologia. Citisem în acea prezentare programul de cursuri şi mi se păruse foarte interesant. După ce am primit scrisoarea de la București nu mi s-a mai părut la fel de interesant. Mi s-a sugerat că mai sunt şi alte domenii de studiu: dogmatică, morală. Şi am ales teologie morală.
După ce am ajuns noi, în februarie, am avut la Roma o perioadă inedită. Nu ne puteam înscrie la facultate atunci, nici măcar nu se ştia cine ne plăteşte bursa, şi atunci ne-am apucat de studiat limba italiană. Am mers, cred, o săptămână la Institutul Dante, dar acolo erau asiatici, africani, şi într-o săptămână nu ajunsesem la io sono, tu sei. I-am spus Pr. Lucaci: ce facem aici? Nu învăţăm nimic, pierdem vremea. Am cumpărat manualul de italiană, luam câte 4-5 lecţii pe zi, dimineaţa, şi studiam, apoi plecam prin Roma la plimbare, pe anumite trasee. Cursurile la Institut erau plătite de Propaganda Fide. Dar ei nici nu ştiau că noi nu mai mergeam la cursuri, ci învăţam singuri. Nici la colegiu nu ne-a întrebat nimeni nimic: era problema noastră şi noi am rezolvat-o în felul ăsta. Am avut timp berechet pentru italiană, din februarie până în iunie-iulie, dar şi ca să hotărâm ce studiem. Şi am fost mulţumit că am ales teologie morală. Cred că a fost mai bine aşa.

Şi cum de aţi ales să faceţi teza despre Julien Green?
La început nu m-am gândit la Julien Green. Începusem să mă interesez dacă pot să fac ceva despre Agârbiceanu. Făcusem din timpul licenţei cursuri de literatură universală. Dar o profesoară care preda literatură mi-a explicat că trebuie să existe traducere oficială, în limba italiană, nu se poate cu traducere proprie a scriitorului român. Atunci am luat lista cu cei pe care i-am studiat la cursuri şi am dat de Mauriac – nu, apoi Bernanos – nu, Claudel – nu, şi am ajuns la Julien Green. Când eram la Craiova citisem în limba română un volum din Jurnalul lui, dar nu era complet, era cenzurat. Am citit acum tot ce scrisese el şi am observat că revenea mereu problema credinţei în personajele din romane, în jurnalul lui etc. Îmi făceam fişe, iar la un moment dat, în ultima perioadă, ca să nu mai scriu citatele şi să meargă treaba mai repede, luam ediţii ieftine de buzunar, în limba franceză, tăiam citatele cu lama şi le lipeam. Sfătuit de profesoară am urmărit apoi cuvintele care apăreau mai des, legate de credinţă, şi aşa am ajuns să intitulez teza: Itinerariul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green. Am aplicat metoda analizei de conţinut. Julien Green era tradus mult în italiană, însă nu era totul, iar studiile despre el nu erau în italiană, ci în franceză. Şi atunci am scris teza în franceză.

În timpul studiilor la Roma ați mai venit în țară?
Da, îmi amintesc că am venit de două ori. Dar în ultimul an de studii, i-am scris Mons. Augustin și i-am cerut să mă mai lase un an la Roma, pentru că mai aveam de lucrat la teză. Mi-a răspuns, în locul Monseniorului, tot preotul care îmi scrisese și la început, și mi-a zis că indiferent dacă termin sau nu teza, după patru ani trebuie să mă întorc acasă. Şi atunci mi-am schimbat programul de lucru. Ziua nu prea era linişte în Colegiu, pentru că unii plecau, şi atunci am decis să lucrez noaptea: seara, după cină, mergeam să urmăresc puţin știrile, și apoi mă retrăgeam în cameră și lucram până dimineața; după micul dejun, dormeam până la prânz, mâncam, jucam puțin fotbal, cu alți colegi, și mai dormeam câteva ore până seara. Așa am lucrat noapte de noapte, fără probleme.

Pe ce poziție jucați fotbal?
Eram atacant. Am jucat și la seminar…

În afară de teologie morală, ce ați mai predat la seminar?
Dogmatică specială, limba franceză, limba italiană, limba germană. Erau multe ore și îmi lua mult timp să mă pregătesc, mai ales pentru morală și dogmatică. Cu timpul am mai renunțat la unele cursuri, mai ales după ce am devenit rector. Dar era mult: noi eram doar șapte profesori și aveam circa o sută de studenți.

Şi după ce a murit Mons. Augustin, ați venit la București, la înmormântare…
Mă pregăteam, de fapt, să vin cu un alt preot la ziua Mons. Augustin, de Sf. Francisc Xaveriu, dar am fost anunțați de Pr. Mărtincă despre decesul monseniorului. Atunci am venit numai eu, de la Iași, și așa a început o altă etapă: alegerea mea.

Care a avut loc în capela din Palatul Episcopal.
Ne-am adunat toți în capelă. Eram vreo 30 – puțini față de câți suntem acum.

Și v-au ales la prima votare?
Nu, la a doua. La prima votare ieșise și Pr. Gunciu, dar el a spus că nu vrea. Și atunci, la a doua votare m-au votat pe mine. Poate pentru că eram mai tânăr, eram la Iași, la seminar…

Și cum ați primit rezultatul votului?
Aşteptam să văd ce se întâmplă, pentru că știam bine că nu sunt nimic până nu vine ceva de la Roma. Am trimis o telegramă la Roma, în care am scris că preoţii s-au adunat, au făcut alegeri şi am fost eu desemnat. Mai târziu, când am vorbit cu Cardinalul Casaroli, mi-a spus: „Aha, tu ești Robu de la București? Voi ați făcut ca în primele timpuri ale creștinismului, nu după normele canonice. V-ați adunat și ați spus: să fie cutare.”

Dar, oricum, a fost valid ce ați făcut.
Da, a fost valid. După ce am trimis telegrama a venit răspuns de la Roma că pot să-mi exercit funcția. Abia atunci am înțeles că lucrurile sunt serioase, pentru că până atunci nu mă gândeam că vom primi răspuns de la Roma.

Deci ați luat-o ca pe un interimat.
Da, clar, ca pe un interimat. Dar interimatul a durat până azi.

Și după un an, au venit Mons. Poggi și Mons. Bukovski.
De fapt, noi am avut o discuție cu mult înaintea celei oficiale, tot aici [la Arhiepiscopie], au venit amândoi la mine, într-o după-amiază. Erau în țară într-o vizită oficială. La un moment dat, Mons. Poggi a spus: „Hai să ne ridicăm în picioare. Trebuie să-ți comunic ceva din partea Sfântului Părinte.” Bukovski s-a ridicat mirat, și atunci mi-am dat seama că el nu știa ce știa Poggi. Atunci mi-a spus Poggi: „Sfântul Părinte s-a gândit să te numească episcop la București, administrator apostolic și vreau să știu care este părerea ta, dacă ești de acord sau nu.” Și i-am zis: „Pot să spun nu?” A răspuns: „Nu.” „Atunci, accept.” Și asta a fost tot. Apoi ne-a zis să ne așezăm, a spus că se va face publică numirea, că va fi anunţat mai târziu, dar eu nu am voie să spun nimic până atunci. Eu am ştiut, deci, din primăvară, iar anunţul s-a făcut în toamnă.

Şi cum a fost să ţineţi secret atâta timp? Nu i-aţi spus nici măcar duhovnicului.
Nu, nu am spus la nimeni. Atunci secretul se lua în serios.

Dar era totuşi o povară.
Sigur că da. Pentru că eu mă gândisem că la Bucureşti era vorba de un interimat, şi că aveam să mă întorc la Iaşi. A fost o neclaritate totală, până când m-a anunţat Mons. Poggi. După ce mi-am dat acceptul am discutat despre ce urma, cum se va face cu consacrarea mea. Mons. Poggi mi-a spus că se ocupă Vaticanul de tot, că erau discuții cu autorităţile din România. Mai apoi s-a stabilit să fie consacrarea la Roma. Chiar zilele trecute am dat peste o fotografie, înrămată, în care sunt toţi cei care au participat la consacrarea mea, la Roma: o fotografie de grup cu Papa Ioan Paul al II-lea.

Atunci a fost şi tatăl dumneavoastră.
Tata era lângă mine.

Dar la consacrare aţi avut o întâlnire personală cu Papa, între patru ochi?
L-am întâlnit, dar după consacrare. Mai întâi am fost la exerciţii spirituale, la pasionişti.

Şi aţi făcut singur exerciţii sau cu cineva?
Singur. Am şi celebrat singur. Preotul care ţinea exerciţiile acolo mi-a spus că au mai făcut şi alţii exerciţii singuri, şi nu mi-a dat o temă, ci o propunere de program. De atunci m-am deprins să celebrez Liturghia singur: o trăiam altfel, mai intim, decât celebrând cu alţii. Nu că m-ar fi deranjat alţii. Dar aşa am simţit atunci; iar mai târziu, de câte ori am celebrat singur, am făcut-o şi din solidaritate cu preoţii care erau forţaţi de împrejurări să celebreze singuri.

Şi în discuţia privată cu Papa, după consacrare, ce aţi discutat? Dacă nu e secret…
Era o discuţie normală, scurtă. Mi-a spus că se bucură că Bucureştiul are un episcop şi că speră ca de-acum, fiind episcop, să se schimbe lucrurile în dieceză. Apoi a venit tatăl meu, şi l-a salutat şi pe el. Mai apoi, l-am întâlnit de mai multe ori pe Papa.

După alegerea dumneavoastră la conducerea Arhdiecezei ați mers la Culte, dar v-au tratat ca pe un necunoscut.
Așa mi-au dat impresia. Deși, atunci când eram rector la Iași, veneam des la Culte, pentru diferite probleme. Dar nu eram cunoscut ca posibil candidat aici, se așteptau la altcineva. Se mirau cum de am fost ales la București eu, care eram la Iași. Le-am spus că aparțineam de București, dar fusesem trimis de Mons. Augustin ca profesor la Iași. „Și cum de ați fost ales dumneavoastră?”, m-au întrebat. „Au fost alegeri libere”, le-am spus. Preoții au primit câte o listă cu numele tuturor, de la cel mai în vârstă la cel mai tânăr, și fiecare a încercuit numele celui pe care îl prefera. Dar tot nu înţelegeau de ce un preot „de la Iaşi” e ales la Bucureşti.

 Între Arhidieceza de București și Dieceza de Iași a fost mereu o strânsă colaborare.
În primul rând, noi avem în comun seminarul. Preoții se pregătesc împreună, se cunosc, rămân colegi, se întâlnesc seriile de preoți în fiecare an. În plus, avem vocații din Dieceza de Iași, pentru că din Arhidieceză sunt câteva, dar prea puține. Este o legătură foarte importantă între cele două dieceze, ne ajutăm efectiv între noi.

Apropo de seminar. După 1990, ați fost tentat să reînființați seminarul la București?
Nu. Unii au propus să ne separăm de Iași, dar eu nu am fost de acord, nu avea sens. Nu era o soluție. Iar acum, cu noul arhiepiscop, Mons. Aurel Percă, eu cred că Iașiul avea o datorie față de noi, pentru că Episcopul Durcovici a plecat de la noi, de aici, la Iași. [Râde] Acum se achită de datorie.

Făcând o retrospectivă, cu ce gând încheiați misiunea de conducere a Arhidiecezei?
Cu bucurie. Am văzut că Episcopul de Timișoara a ieșit la pensie la scurt timp după împlinirea vârstei de 75 de ani, și mi-am zis că la fel voi face și eu. Eu îi cunosc bine pe preoți, și cred că am avut o legătură bună cu toți, cu mici excepții. Nu am simțit în vreun fel că ar spune careva: „Dar nu ne mai lasă în pace?!” [râde] Dar nu vreau să ajung la așa ceva. Sunt lucruri pe care trebuie, vrând-nevrând, să le admiți. Chiar am un sentiment de mulțumire că am ajuns la acest moment, că vine altcineva după mine care va conduce Arhidieceza mai departe.

* * *

QUIZ
La finalul interviului, i-am propus ÎPS Ioan un Quiz din zece puncte:

Dacă m-aș întâlni în acest moment cu Papa Francisc i-aș spune…
… să se gândească în continuare la România, chiar dacă a vizitat-o.

Vladimir Ghika sau Anton Durcovici?
Vladimir Ghika.

Dacă n-aș fi episcop aș putea fi…
… profesor, în continuare.

Sfânta Fecioară Maria este pentru mine…
… mama cerească.

Cartea tipărită a Liturgiei Orelor sau aplicația iBreviary?
Aplicația iBreviary.

Nu-mi place deloc…
… să aștept.

În schimb îmi place…
… să fiu prompt.

Cea mai frumoasă amintire din copilărie este…
… când eram foarte mic, era iarnă, părinţii m-au lăsat acasă, nu m-au luat la biserică, dar eu am ieşit pe poartă şi am mers pe buza dealului: m-au impresionat foarte mult zăpada şi vârtejurile care se formau, şi cum sclipea zăpada în soare.

Culcat târziu sau trezit devreme?
Culcat târziu.

Ce vă relaxează: o lectură, un film, o piesă de teatru, o plimbare sau altceva?
Lectura.


Actualitatea creştină, nr. 1/2020, număr special, Anul XXXI, p. 21-25.

Show Buttons
Hide Buttons