Interlocutori:
Pr. Dr. Daniel Iacobuț (n. 1979), preot romano-catolic, doctor în Liturgică, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” (Iași)
Sr. Marta Andro (n. 1968), responsabilă a Mișcării Focolarelor, lector la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității București

Moderator: Claudia Stan

 

Adventul, timp de har și de liniște, timp pentru a ne lăsa priviți de Dumnezeu care vine, timp pentru a aștepta în tăcere înfăptuirea miracolului Întrupării. Etimologia termenului în limba română vine din latinescul „adventus” care traduce grecescul „parousia” (a doua venire a lui Cristos). Termenul liturgic este caracteristic spațiului latin al Bisericii și este sinonim Postului Crăciunului din spațiul bizantin. Ce și cum este Adventul?

Pr. Daniel Iacobuț (D.I.): Pentru a descrie Adventul, aș pleca de la o imagine, aceea a unei porți maiestuoase de intrare într-o catedrală, într-un sanctuar: Adventul e poarta, Crăciunul e sanctuarul. Ca să trecem dincolo de poartă, avem nevoie de un timp de pregătire deopotrivă pentru a rememora cele întâmplate (Întruparea lui Dumnezeu) și pentru a privi în viitor către cele așteptate (a doua venire a lui Cristos). Pe această poartă de intrare ar putea fi inscripționate trei cuvinte: așteptare, convertire, speranță. Așteptare: ne rugăm pentru venirea Domnului în slavă, o rugăciune în care regăsim atât ieslea, cât și icoana judecății de pe urmă. Convertire: Sf. Ioan Botezătorul, personaj-cheie al Adventului, ne invită să ne îndreptăm privirea spre cel care, iată, vine (lat. advenit). Speranță: trăim o speranță vie, mereu actuală, plină de bucurie.

Sr. Marta Andro (M.A.): Fecioara Maria, care a știut să aștepte și să contemple în tăcere înfăptuirea miracolului întrupării, este o icoană a Adventului: așteptarea ei nu e nici pe departe una pasivă, căci ea pleacă în grabă spre verișoara ei Elisabeta, ca să-i povestească, prin imnul Magnificat, minunile Domnului și să-i stea alături în perioada de așteptare de dinainte de naștere. Fecioara Maria ne invită pe toți la un exercițiu de tăcere în această perioadă de post, în care propriul eu să amuțească, pentru a-i da spațiu de exprimare Pruncului care vine, care se naște… şi care creşte înlăuntrul creştinului prin viaţa omului nou.

 

Care sunt semnele liturgice distinctive ale Adventului?

D.I.: Culoarea violet a veșmintelor liturgice (pe care o mai întâlnim și în Postul Paștelui și cu prilejul altor celebrări penitențiale) ne amintește invitația la convertire. În a treia duminică a Adventului (numită Gaudete, a bucuriei), violetul Postului Crăciunului se lasă transformat de lumina lui Cristos-Soarele dreptății și Biserica se înveșmântează în roz, pentru a conduce inimile credincioșilor spre sărbătoarea Nașterii. Cele patru lumânări ale coroanei de Advent sunt simbol al profeților Vechiului Testament care au luminat treptat așteptarea lui Mesia. Adventul propune și lecturi liturgice încărcate de semnificație. Până la 16 decembrie, avem texte care ne îndreaptă spre parusie, spre venirea Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul nostru, pentru ca între 17 și 24 decembrie să citim pericope care ne pregătesc pentru Întruparea Domnului. Extrem de frumoasă e simbolistica evangheliilor propuse în cele patru duminici ale Adventului: 1. Veghere pentru a doua venire a lui Cristos; 2. Invitația la convertire formulată de Sf. Ioan; 3. Mărturia lui Ioan despre Isus; 4. Bunavestire.

M.A.: Putem vedea în coroana de Advent un simbol ecumenic: inițiativa acestui obicei, care a aparținut unui pastor evanghelic, e una care cheamă la comuniune între creștini, la unitatea și pacea pe care Isus le-a dorit și le-a propovăduit. Când aprindem o lumânare din coroniţă ne putem ruga Tatălui Ceresc să ne arate modalităţi noi de apropiere între Biserici pe calea dialogului interconfesional.

D.I.: Un alt element liturgic interesant este că începând cu 17 decembrie, liturgia include așa-numitele „antifone mari” sau „antifone O” (care încep cu interjecția omonimă), texte ale profeților folosite la rugăciunea Vesperelor și ca vers la evanghelia de la Sf. Liturghie, texte-invocații centrate pe recapitularea titlurilor mesianice veterotestamentare: Înțelepciune, Adonai (Domnul, Stăpânul), mlădița din rădăcina lui Iese, Cheia lui David și sceptru al casei lui Israel, Luceafăr, Rege al neamurilor, Emanuel (Dumnezeu cu noi). Inițialele tuturor acestor titluri în limba latină (Emanuel, Rex gentium, Oriens, Clavis David, Radix Jesse, Adonai, Sapientia) alcătuiesc un acrostih interesant: [ego] ero cras, eu voi veni mâine. Este răspunsul dat unei alte invocații a Adventului, Maranatha! (Vino, Doamne Isuse!).

 

Vă propun să comentăm puțin rugăciunea tradițională a acestui timp, Rorate caeli. De când face ea parte din liturgia latină și ce ne spune această rugăciune?

b Rorate este un cânt gregorian specific Adventului, al cărui text provine din profetul-simbol al acestui post, Isaia („Coboare roua din senin” – Is 45,8): în vremea Sfântului Grigore cel Mare (sec. al VI-lea), această rugăciune funcționa ca antifonă la intrare în Liturghia Sfintei Fecioare Maria. Rorate însuși este, în esență, o cinstire a Sfintei Fecioare: în roua care ajunge pe pământ, Sfinții Părinți au văzut o trimitere la zămislirea feciorelnică a lui Cristos; norul e asociat prezenței lui Dumnezeu; pământul care trebuie să se deschidă pentru a-l zămisli pe Mântuitorul e o aluzie la Maica Domnului. Invocația finală din Rorate e un semn concret al speranței: „Fii mângâiat, poporul meu meu, căci e aproape mântuirea ta!”

M.A.: Am o amintire foarte vie a participării la Liturghia Rorate în copilărie. Eram fascinată de momentul acela de pace, de tăcere, când se cânta imnul, în întunericul din biserică brăzdat doar de pâlpâirea lumânărilor: un moment plin de mister, care ne ajută să interiorizăm mai profund această așteptare, această bucurie de a fi copii ai lui Dumnezeu. Bucurie pe care o putem aprofunda la fiecare Advent…

D.I.: Prima mea amintire legată de o trăire specială asociată lui Rorate e din clasa a IX-a de seminar, când, în dimineața primei duminici a Adventului, ne-am trezit în acordurile calde ale unui cor splendid care intona, pe culoarele dormitoarelor, la început foarte încet, apoi din ce în ce mai puternic, acest imn: erau colegii noștri din clasele mai mari, care, după o tradiție mai veche, așa îi trezeau pe „boboci”…

 

Care e caracteristica cea mai pregnantă a Adventului? Asceza sau mistica? Altfel spus, cum să găsim echilibrul corect între post/pocăință și meditație/rugăciune? 

M.A.: Pentru a pătrunde în taina Întrupării, e nevoie deopotrivă de asceză și de mistică, fiindcă suntem chemați să ne micșorăm spre a ne înălța și pentru a-i face loc lui Dumnezeu să crească în inima noastră. Postul/pocăința, meditația/rugăciunea sunt instrumente, căi ajutătoare pentru a merge spre Dumnezeu cu mai mare libertate, iar Adventul trebuie să ne ajute să creștem în libertatea de fii ai lui Dumnezeu care trăiesc în lume, dar nu aparțin lumii. Acest timp ne invită să regăsim unitatea interioară pe care ne-o dă prezența harului în inima noastră, pentru a ne îndrepta mereu spre bine și a ne îndepărta de rău; când această unitate interioară este distrusă, suntem chemați să o reconstituim apelând la sacramente (Spovada, Euharistia) și reflectând încotro ne îndreptăm pașii: spre cele veșnice ori spre cele trecătoare. A fi asemenea lui Dumnezeu, adică a fi iubire, nu trebuie să rămână o abstracție pentru creștini, ci un mod de viață constant. Iar iubirea e și asceză și mistică şi se exprimă prin iubirea faţă de Dumnezeu (mistică, deoarece ne duce la unirea cu el!) şi faţă de aproapele nostru (asceză, pentru că e nevoie de lepădarea de sine pentru a-i face loc aproapelui în inima şi în preocupările noastre!).

D.I.: Iubirea și caritatea sunt legătura dintre post și meditație, iar țelul amândurora este purificarea. Când ne rugăm îi facem loc lui Dumnezeu să se întrupeze în inima noastră, să înfăptuiască prima lui venire. Postul e o conștientizare a celei de-a doua veniri, e imaginea iconică a tronului gol care-l așteaptă pe Cristos Judecătorul să se întoarcă. Și în așteptarea judecății, ne dăm seama că avem nevoie de permanentă convertire: astfel ajungem la caritate, prin care, trăind-o, ne pregătim pentru judecată. Sf. Bernard de Clairvaux vorbea despre o venire intermediară a lui Cristos, care are loc acum și față de care acum, în clipa prezentă, trebuie să ne deschidem, practicând iubirea concretă față de cei săraci, cei singuri…

 

Această perioadă are câteva ingrediente care ne dau posibilitatea de a valida drept creștin ori nu parcursul nostru de Advent?

M.A.: Un ingredient ar fi oprirea din iureșul zilnic pentru a conștientiza șansa nouă din această perioadă de a crește în înțelegerea şi trăirea credinței noastre. Sfinții ne amintesc adesea îndemnul de a trăi conștient prezentul: acum vine Cristos la noi, acum trăim cu el. Noi nu suntem creștini ai trecutului, nici ai viitorului, ci ai clipei prezente.

D.I: În rețetarul Adventului intră acceptarea propriei sărăcii interioare, asumarea fericirii celor săraci în duh: cine-l așteaptă și-l dorește pe Isus se redescoperă sărac, recunoscându-și nevoia de Dumnezeu. Dar sărăcia nu e condamnare, ci loc de speranță și încredințare, de regăsire în comunitatea săracilor Vechiului Testament, anawim, restul sfânt care aștepta venirea lui Mesia și care era, atunci ca și acum, o minoritate.

 

Suntem deja înconjurați de zgomotul și tumultul pregătirilor pentru sărbători: aglomerație pe străzi și în magazine, ambuteiaje pe șosele, nervi, agitație, înghesuială. Nu ne înghesuim însă la sacramente, la Liturghie, la aprofundarea vieții noastre de credință. În preajma sărbătorilor, parcă ies în evidență mai mult decât de obicei habitusuri contrare spiritului evangheliei: acumularea, individualismul, hedonismul. Care este esența și cum să revenim la ea?

D.I.: Un exercițiu interior esențial este acela de a ne trece dorințele personale printr-o sită, pentru a le purifica de tot ce nu este necesar ori e dăunător. Lumea noastră e maestră în fabricarea unor dorințe care nu sunt reale, în a ne manipula pentru a ne prezenta drept necesară și importantă dorința față de lucrurile superficiale. Însă cine așteaptă, cine face discernământ în privința propriilor dorințe primește harul de a ajunge la dorința cea mai intimă a inimii aceea a întâlnirii cu un Tu, cu un chip care nu e trecător, care nu are mai multe fețe, care e unul stabil, definitiv, mereu acolo, care ne amintește de vocația noastră perpetuă de a ne împlini fiind chip și asemănare a lui Dumnezeu.

M.A.: Vitrinele strălucitoare care acaparează semnificația Adventului și a Crăciunului, ne mâhnesc, pentru că ne lasă impresia că l-au aruncat afară pe Isus. Dar coborârea lui Dumnezeu din cer în mijlocul nostru ne arată tocmai asta, că el se naște, ia trup omenesc într-o lume care îi este potrivnică de la început și până la sfârșit, din iesle până pe cruce și dincolo de Înviere și Înălțare. Şi cu toate acestea, Isus aduce vestea bună a comuniunii, a prieteniei, a păcii şi devine un om (Dumnezeu) al dialogului. În această lume, noi creștinii suntem invitaţi să devenim oameni ai dialogului împreună cu Isus şi să ducem peste tot vestea cea bună: că binele poate să prindă viaţă şi să crească, indiferent de circumstanțe și de opreliști.

 

Pentru mine, Adventul e o cale, un drum, pe care ne întâlnim cu adevărul propriei persoane pentru a ne putea întâlni cu adevărul lui Dumnezeu, ca în „Gaspar, Melhior și Baltazar”, fabulosul roman-parabolă al lui Michel Tournier, care descrie călătoria – mai cu seamă interioară – a magilor spre Cristos. Dacă ar fi să rezumați Adventul într-o singură idee, care ar fi aceea?

D.I.: Avem în Liturghie, la Împărtășanie, o rugăciune în care îi cerem lui Dumnezeu să ne mântuiască „de toate relele”, „să fim pururea liberi de păcat și feriți de orice tulburare, așteptând speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”. Adventul e speranța fericită, care e totodată și o speranță sigură, în ciuda tuturor nesiguranțelor noastre omenești. E o speranță fericită pentru că se împlinește, iar această împlinire ne încurajează să sperăm în continuare.

M.A.: Adventul e comunicare şi relaţie. Comunicare divino-umană, a lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu, a creştinilor între ei ori cu cei din alte confesiuni, religii, cu oamenii de bunăvoinţă. Întruparea lui Isus ne propune o nouă formă de comunicare şi de legătură între persoane: ne învaţă să lăsăm deoparte propria lume, asemenea lui, care „s-a despuiat pe sine” pentru noi, şi să devenim „purtători de iubire”, pentru a crea o familie umano-divină capabilă să se încurajeze mereu în „cele de sus” şi să reînnoiască între oameni legăturile fraterne.

 


Articol apărut în revista Actualitatea creștină, nr. 12/2017, p. 28-31.

Show Buttons
Hide Buttons